Călare pe monstru (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al şaptelea, al treilea ocol. Gerion. Cămătarii. Coborîrea în zbor.

Inf_XVII_1

«‘Iată fiara cu coada ascuţită, ce trece munţii şi sfarmă zidurile şi armele; iat-o pe cea care lumea toată o-mpute!’ Aşa a început călăuza să-mi vorbească şi i-a făcut semn să vină la mal, lîngă marginea de piatră pe care am umblat. Şi slinoasa imagine a fraudei s-a apropiat şi-a venit cu capul şi bustul, dar pe ţărm nu şi-a tras coada» (v. 1-9). Cîntul se deschide cu izbucnirea retorică a maestrului, care atrage atenţia asupra noii apariţii: o fiară invincibilă, cu coada primejdioasă, care depăşeşte toate obstacolele ridicate în calea sa şi umple lumea de duhoare. Apoi i-a cerut monstrului să se apropie. Acesta a venit la marginea prăpastiei cu trupul, dar şi-a lăsat coada să atîrne în gol. “Virgiliu anunţă sosirea unui alt paznic infernal, Gerion, simbolul înşelăciunii. Doar un detaliu din aspectul fizic al monstrului e scos în evidenţa în această terţină – coada –, însă este detaliul care îi caracterizează mai bine firea ambiguă şi periculoasă şi asupra căruia se va opri cu mai multă insistenţă fantezia Poetului. Doar prin agitarea cozii, Gerion, protagonist mut al acestui cînt, de o supunere înfricoşătoare la ordinele lui Virgiliu (este primul paznic infernal care nu încearcă să împiedice drumul celor doi poeţi), îşi va arăta enervarea bestiei sălbatice. Înşelăciunea loveşte prin intermediul trădării, fără a-şi declara intenţiile; iată de ce vom vedea, în spatele feţei de om cinstit a lui Gerion, enigmatică în nemişcarea ei, ascunzîndu-se primejdia, reprezentată de coada înarmată cu ace veninoase. Şi figura lui Gerion derivă, ca acelea ale paznicilor din Infern pînă acum întîlniţi de cei doi poeţi, din mitologie. Legendele vorbeau despre el ca despre un rege foarte crud, care întîmpina musafirii cu bunăvoinţă pentru a-i ucide apoi; a fost la rîndul său ucis de Hercule. Poeţii latini îl descriau ca pe un gigant cu trei trupuri şi trei capete. ‘Dar această natură tricorporală nu numai că nu avea o descriere precisă, ea nu apărea limpede nici ca simbol, iar Dante urmăreşte mereu în poveştile mitologice o valoare simbolică. De aceea ciudăţenia celor trei trupuri i-a sugerat ideea înşelăciunii, a fraudei, dar el a vrut să confere o concreteţe vizibilă şi simbolică acelei figuri şi a imaginat-o nu cu trei trupuri, ci cu trei naturi diferite într-un singur trup’ (Gallardo)” (E.A. Panaitescu). “În figura lui Gerion se regăseşte, alături de inspiraţia mitologică, şi cea scriitoricească. E probabil că, imaginîndu-l, Poetul s-a gîndit la un pasaj din Apocalipsă (IX, 7-11), unde se vorbeşte despre lăcuste cu chip uman şi coadă de scorpion. Regele acestor lăcuste, Abadon, numit ‘îngerul Adîncului’, va urca – şi aici avem poate o altă concordanţă între pagina Comediei şi textul biblic – din ‘puţul abisului’ pentru a se îndrepta spre Ierusalim. Şi mişcarea ascendentă a lui Gerion, ţinînd seama de poziţia infernului dantesc, este îndreptată spre Ierusalim. Trebuie de asemeni amintit că în pictura, sculptura şi miniatura medievală este frecventă reprezentarea unor figuri monstruoase sau groteşti. Imaginîndu-l pe Gerion, Dante poate că s-a inspirat şi din artele figurative din vremea sa” (E.A. Panaitescu). “E limpede simbolul: coada e semnul acţiunii ascunse, subterane, invizibile, a înşelătorului, fie că vrea doar să inducă în eroare, fie că vrea să acţioneze cu perfidie şi trădare” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_2

«Faţa îi era faţă de om cinstit, aşa blajină avea pe dinafară pielea, şi de şarpe avea toată tulpina; două labe flocoase avea pînă la umeri; spatele şi pieptul şi ambele coaste erau pictate cu noduri şi cerculeţe» (v. 10-15). Monstrul e o singură fiinţă, cu trei înfăţişări: un chip uman plăcut, trup de şarpe, labe de leu. “Spre deosebire de alţi paznici infernali, faţa lui Gerion nu are nimic bestial, ba chiar sugerează o cumsecădenie a gîndurilor şi a faptelor (era faccia d’uom giusto). Înşelăciunea este în mod esenţial un rău care nu se dezvăluie, stă ascuns sub aparenţa binelui. Un pasaj din Convivio limpezeşte semnificaţia simbolică a acestor versuri: ‘acele lucruri care mai întîi nu-şi arată defectele sînt mai periculoase, fiindcă de ele nu poţi de multe ori să te păzeşti; aşa cum vom vedea la trădător, care pe faţă se arată prieten, încît te împinge să ai încredere în el, iar sub pretextul prieteniei ascunde defectul duşmăniei’” (E.A. Panaitescu). “Labele păroase şi cu gheare le amintesc pe cele ale dragonului, care a obsedat fantezia povestitorilor, a pictorilor şi a sculptorilor din Evul Mediu şi se referă la cruzimea răului simbolizat de Gerion: complicatul model arăbesc care îi colorează pielea face probabil aluzie la urzelile complicate de care se folosesc înşelătorii pentru a surprinde buna-credinţă a altora. Nici un alt paznic infernal n-a fost descris cu atîtea detalii ca această imagine di froda. Cu toţii au fost surprinşi sintetic într-o manifestare de vitalitate neglijentă, care singură era suficientă pentru a denunţa răul pe care-l personificau. Dar Gerion apare liniştit, deloc tulburat de prezenţa unui om viu în ţinutul umbrelor. Ba chiar, în prima parte a cîntului, de n-ar fi agitarea ameninţătoare a cozii în prăpastia din care, ca un abil scufundător, a apărut, parcă e lipsit de viaţă. Pentru a ne crea această impresie contribuie, dincolo de chipul inexpresiv şi sincronia tuturor mişcărilor sale, pusă în lumină de ultimele două terţine ale cîntului precedent, comparaţiile folosite pentru a-i umple de verosimil figura. Aceste comparaţii, cu excepţia celei cu castorul (versurile 21-24), leagă figura lui Gerion de lumea anorganică, nu de aceea a vieţuitoarelor. Totuşi este vorba despre lumea anorganică incluzînd semne de inteligenţă umană (drappi, tele, burchi). Înşelăciunea dezminte orice formă de pasionalitate, tocmai fiindcă patima, indiferent de judecata morală pe care o formulăm în legătură cu ea, nu poate fi decît evidentă, se manifestă drept ceea ce este. Înşelăciunea, în schimb, pretinde calcul, răbdare, capacitate de disimulare, sînge rece. Gerion, misterios şi nemişcat în prima parte a cîntului, va coborî apoi încet, docil la îndemnurile lui Virgiliu, pînă cînd îi depune pe cei doi poeţi la baza rîpei stîncoase care desparte cercul al şaptelea de al optulea, dar, numai după ce şi-a îndeplinit datoria, îşi va manifesta pe deplin, o clipă, mobilitatea extremă de care este capabil” (E.A. Panaitescu).

viaggio_gerion

Advertisements