Călare pe monstru (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XVII_7

«Aşa pe bordura celui de-al şaptelea cerc de unul singur m-am dus, unde şedea lumea chinuită. Pe ochi le ţîşnea afară durerea; încoace, încolo se ajutau cu mîinile, cînd de aburi, cînd de pămîntul încins: nu altfel fac vara cîinii, odată cu botul, odată cu laba, cînd sînt muşcaţi fie de pureci, fie de muşte, fie de tăuni» (v. 43-51). Dante se apropie de păcătoşii aşezaţi pe marginea celui de-al şaptelea cerc al Infernului. Lacrimile le semnalează suferinţa, iar cu mîinile încearcă să-şi alunge, cînd dintr-o parte, cînd din alta – asemeni cîinilor care se apără vara, cu botul sau cu laba, de pureci, muşte sau tăuni – durerea provocată de arsuri. “Pentru a exprima zădărnicia eforturilor făcute de aceşti damnaţi (cămătarii), destinate să se repete în eternitate, Poetul recurge la o comparaţie eficientă în brutalitatea ei imediată: cea a cîinilor care încearcă să se apere de muşcătura supărătoare a paraziţilor şi a insectelor. ‘Hărţuiala torturii şi repetiţia mecanică a gesturilor sînt subliniate şi de unele repetiţii insistente: quando… quando…; or col… or col…; o da… o da…’ (Grabher). Atitudinea cămătarilor exprimă aici şi la sfîrşitul discursului lui Reginaldo degli Scrovegni (versurile 74-75) toată degradarea fiinţei lor” (E.A. Panaitescu). “O întrebare care se poate pune e următoarea: de ce Dante i-a plasat pe cămătari într-o zonă aşa de izolată? şi de ce cu ei, şi doar cu ei, vorbeşte fără ca Virgiliu să fie prezent? Sînt întrebări care se pun şi rămîn fără răspuns, chiar dacă toate ipotezele pot fi formulate destul de convingător. Deocamdată să observăm atît: episodul este extrem de polemic; în spatele lui stă Florenţa, sînt mulţi florentini sau nu, care aparţin lumii noi (gente nova), detestaţilor comercianţi şi bancheri, îmbogăţiţilor în timp scurt. Sînt oameni care merită doar dispreţul; la nivel spiritual sînt de îndepărtat şi de dispreţuit în colţul cel mai izolat al infernului; aşadar fără nici o evidenţă, pe cînd în viaţă au căutat să-şi facă imagini de mari stăpîni, doar fiindcă erau legaţi de banii care îi privilegiau şi care acum sînt simbolizaţi de traista spre care îndreaptă priviri insistente. (…) Au exploatat munca altora, sînt la asemenea nivel de degradare că nu merită ca asupra lor să-şi oprească atenţia Virgiliu – raţiunea” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_8

«După ce mi-am înfipt ochii în chipul cîtorva, pe care focul dureros cade, n-am cunoscut pe nici unul; dar am văzut că de gîtul fiecăruia atîrna o traistă de-o anumită culoare şi însemn, iar în asta părea că ochiul lor îşi caută alinarea» (v. 52-57). Călătorul n-a recunoscut după chip pe nici unul dintre damnaţi, dar a remarcat că le atîrna la gît cîte o traistă, de o anumită culoare şi cu anumite însemne. Fiecare părea reconfortat privindu-şi traista. “La fel ca în cîntul cu zgîrciţii şi risipitorii, Dante arată că nu cunoaşte identitatea acestor păcătoşi: traista, simbolul lăcomiei lor nestăvilite pentru bunurile materiale, apare ca expresia cea mai deplină a personalităţii lor. Ca o mai mare deriziune, pe traista care atîrnă de gîtul damnaţilor este pictată stema familiei lor” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVII_9

«Şi cum privind între ei pătrund, pe o galbenă taşcă am văzut albastrul cu faţă şi aspect de leu. Apoi, înaintînd cu privirea, am văzut alta purpurie, arătînd o gîscă mai albă ca untul» (v. 58-63). Într-o parte a remarcat o traistă galbenă, ornată cu un leu albastru. În altă parte a observat o traistă roşie, împodobită cu o gîscă albă. “Leul albastru pe fond galben reprezintă stema familiei guelfe florentine Gianfigliazzi, de care aparţinea Catello Gianfigliazzi, cămătar în Franţa. Atenţia Poetului nu se opreşte asupra persoanei acestui păcătos, ce rămîne cu totul în umbră, de parcă n-ar exista, ci pe emblema păcatului său” (E.A. Panaitescu). “Gîsca albă pe cîmp roşu e stema familiei ghibeline Obriachi, ai cărei membri au exercitat cămătăria. În ce priveşte alăturarea culorii gîştei şi cea a untului, Sapegno subliniază că ‘imaginea gastronomică se însoţeşte cu tonul batjocoritor şi sarcastic, ce şerpuieşte în tot acest grup de terţine’. Dar poate că în descrierea stemelor cămătarilor prevalează, mai curînd decît intenţia moralizatoare, simplul gust de alăturare a culorilor” (E.A. Panaitescu).

camatari

Advertisements