Călare pe monstru (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XVII_10

«Şi unul, care cu o scroafă grasă şi albastră îşi însemnase traista albă, mi-a spus: ‘Ce cauţi în groapa asta? Cară-te; şi fiindcă eşti încă viu, află că vecinul meu Vitaliano se va aşeza aici în stînga mea» (v. 64-69). Un păcătos se răsteşte la Dante, luîndu-l la rost şi încercînd să-l gonească. Apoi îi dezvăluie aluziv identitatea unor tovarăşi ai săi de suferinţă. “Vorbeşte, potrivit majorităţii criticilor, padovanul Reginaldo degli Scrovegni. ‘Întrebarea ţîfnoasă – scrie Torraca – dă de înţeles că acel cămătar a priceput că are în faţa lui un om viu şi e nemulţumit’” (E.A. Panaitescu). “Despre Reginaldo, cămătar cu caracter patologic, vorbesc cronicile vremii. Fiul lui Reginaldo a fost Arrigo, cel care pentru a spăla păcatele familiei a pus să fie construită pe banii săi capela din Padova, care ia numele familiei Scrovegni şi a fost pe de-a-ntregul pictată de Giotto şi reprezintă una dintre operele sale cele mai înalte. Cămătarul pe care Scrovegni îl pomeneşte brutal (dar tonul întregului discurs aparţine unui om ţîfnos, certăreţ) e probabil Vitaliano del Dente, padovan, care însă e pomenit şi ca om generos. Din cauza acestui contrast, unii au crezut că Dante se referă la Vitaliano di Jacopo Vitaliani, acesta într-adevăr un faimos cămătar. Pentru prima dată în Infern, un damnat recunoscut de Dante cel viu, care va duce veşti infamante despre el pe pămînt, se răzbună implicîndu-i pe alţii şi îi indică poetului, ca să vorbească şi despre ei. Este o notă care-l face mai vulgar pe păcătos şi, odată cu el, categoria cămătarilor, printre cei mai degradaţi şi degradanţi din cîţi se cunosc în groapa infernală” (T. Di Salvo).

camatari2

Inf_XVII_11

«Printre aceşti florentini sînt padovan: adesea mă asurzesc de urechi strigînd: “Să vină măreţul cavaler, ce traista va aduce cu trei ţapi!”.’ Aici şi-a strîmbat gura şi şi-a împins afară limba, ca boul care-şi linge nasul» (v. 70-75). Vorbitorul este un padovan, care stă pedepsit printre florentinii care se lamentează cu voce tare, aşteptînd venirea printre ei a altui păcătos de teapa lor, “măreţ cavaler”. După aceste cuvinte, cămătarul grobian se strîmbă a dispreţ şi îşi linge nasul, ca boul, cu limba scoasă din gură. “Reginaldo se complace să reverse asupra tovarăşilor săi de suferinţă (v. 70) ruşinea care derivă din faptul de-a fi fost văzut de Poet, care va duce vestea în lumea celor vii. El de aceea denunţă, fără a fi fost rugat, cine e prezent lîngă el şi cine va mai veni. Observă de asemeni Torraca: ‘După întrebarea brutală, ordinul grosolan. Şi asta nu-i tot: nicidecum din politeţe pentru omul viu, ci pentru a-şi ostoi ţîfna, se înfurie pe cei care încă mai sînt pe pămînt şi pe tovarăşii săi de chinuri; pe aceştia din urmă îi caricaturizează, celor dinainte le proclamă păcatul şi le anunţă pedeapsa’” (E.A. Panaitescu). “Procesul de degradare la care se ajunge prin practicarea cămătăriei e subliniat şi de acea vulgară strîmbare a gurii şi de lingerea nasului printr-o mişcare cu limba, care e proprie bovinelor. (…) Damnatul, prin urmare, nu se linge pe nas pentru a-şi atenua suferinţa, ci pentru a-i batjocori, a-i lua peste picior pe măreţul cavaler şi pe florentini. Dar padovanul, autorul gestului, e de aceeaşi calitate grosolană şi vulgară, căreia îi aparţin şi florentinii batjocoriţi: ba chiar participă la spectacol, chiar dacă nu-şi dă seama. Cu această imagine plebee, dar eficientă, se închide întîlnirea cu cămătarii, dintre care nu iese în evidenţă chipul sau numele cuiva decît indirect: singurele fiinţe numite sînt animalele, dispuse pe stema de pe traista spre care se îndreaptă contemplarea asiduă a damnaţilor, ca printr-o atracţie irezistibilă; iar animalul de pe traistă îl tîrăşte la acelaşi nivel, printr-un proces de identificare psihologică, şi pe damnatul care se degradează, se reduce şi se asimilează cu animalul contemplat” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_12

«Şi eu, temîndu-mă ca şederea lungă să nu-l supere pe cel ce m-a rugat să nu zăbovesc, m-am întors de la sufletele ostenite. Mi-am găsit călăuza deja călare pe crupa groaznicului animal şi mi-a zis: ‘Acum fii tare şi îndrăzneţ» (v. 76-81). Dante e îngrijorat să nu întîrzie mai mult decît îi fusese recomandat şi se depărtează de cămătari. Îl regăseşte pe Virgiliu, încălecat pe Gerion, îndemnîndu-l să-şi adune curajul. “Cei doi poeţi vor coborî din al şaptelea în al optulea cerc pe spinarea lui Gerion, vor fi lăsaţi pe suprafaţa îngheţată a lacului Cocit (al nouălea cerc) de mîna gigantului Anteu şi vor ajunge la centrul pămîntului coborînd de-a lungul trupului lui Lucifer. Călătoria lor va deveni tot mai primejdioasă, pe măsură ce vor înainta în ţinutul înşelăciunii” (E.A. Panaitescu).

zbor-gerion

Advertisements