Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: October, 2014

Carnavalul cruzimii (3)

Inf_XXI_7

«Toţi oamenii sînt corupţi acolo, în afară de Bonturo; banii schimbă orice nu în da’. Jos l-a azvîrlit şi pe stînca aspră a fugit; nicicînd n-a fost dulău dezlegat, aşa iute să-l gonească pe tîlhar. Acela s-a prăbuşit şi s-a întors ghemuit; dar dracii care se ascundeau sub punte au urlat: ‘Aici nu-i arătarea la faţă» (v. 41-48). Toţi locuitorii din Lucca sînt corupţi, cu excepţia lui Bonturo – o figură ironică, prin care e desemnat chiar politicianul necinstit cel mai faimos din localitate. Cu banii poţi cumpăra orice favor public şi poţi rezolva orice ilegalitate acolo. După încheierea replicii sale, demonul cărăuş s-a întors în goana mare după alţi osîndiţi, cu asemenea ardoare cum nici un dulău n-a fugărit vreodată un bandit. Aruncat din vîrful punţii în smoala încinsă, păcătosul a ţîşnit la suprafaţă. Dar dracii gardieni s-au năpustit la el, urlîndu-i să se scufunde la loc în păcura fierbinte. “Coruptul anonim din Lucca – după unii, ar fi vorba de un oarecare Martin Bottaio, a cărui moarte a survenit tocmai în perioada cînd Dante şi-a închipuit că se află în a cincea bolgie – după ce-a fost azvîrlit în smoala fierbinte, iese la suprafaţă convolto. Acest termen e susceptibil de diverse interpretări. Dacă îl luăm în accepţia ‘uns cu smoală’, cum se întîlneşte la unii scriitori din Trecento, atunci trebuie să înţelegem că diavolii, după ce-au stabilit o legătură între chipul plin de smoală al acestui damnat şi chipul de pe un vechi crucifix de lemn negru, venerat la Lucca în Basilica di San Martino, îi strigă păcătosului: ‘aici nu obişnuim să arătăm Chipul Sfînt; nu-i cazul să-ţi scoţi mutra neagră de sub smoală’ (Barbi). Dacă însă îi dăm lui convolto sensul de ‘ghemuit’, ‘cu spinarea arcuită’, încît să amintească de un om care se roagă în genunchi, trebuie să înţelegem că diavolii îl batjocoresc pentru această atitudine. Expresia qui non ha luogo il Santo Volto ar trebui atunci să fie interpretată astfel: ‘Degeaba îngenunchezi! Aici nu sînt imagini sfinte la care să te poţi ruga!’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_8

«aici nu se înoată ca-n Serchio! Aşa că, de nu vrei să ne-ncasezi împunsăturile, să nu mai ieşi deasupra smoalei’. După ce l-au străpuns cu o sută de căngi, au zis: ‘Aici dansezi pitulat, încît, de poţi, pe-ascuns să smulgi cîte ceva’. Tot astfel bucătarii îi pun pe ucenici să scufunde carnea, în mijlocul oalei, cu furca, să nu plutească» (v. 49-57). În smoala din Infern nu se practică înotul de agrement, ca-n apele rîului Serchio, la Lucca. Străpungîndu-l cu căngile, pentru a-l obliga să se scufunde în lichidul fierbinte, diavolii îl îndeamnă sarcastic să mai fure pe-ascuns cîte ceva, pe fundul bălţii, aşa cum obişnuia în timpul vieţii. Imaginea o aminteşte pe cea a ucenicilor de bucătari, care au datoria de-a afunda bucăţile de  carne în uleiul încins din oală, ca să nu rămînă friptura necoaptă. “Corupţia, ca infracţiune, era exercitată pe ascuns. Acum diavolii îl îndeamnă pe corupt, impunîndu-i să nu iasă deasupra smoalei, să vadă de reuşeşte să pună mîna pe vreo bogăţie, pe-ascuns, adică scufundat sub smoala încinsă. Sarcasmul e subliniat de dubiul expresiei de poţi, prin care diavolii îndepărtează de la ei orice răspundere faţă de afirmaţia pe care au făcut-o: în sensul că, dacă damnatul nu va prinde nici o bogăţie pe sub smoală, va fi numai din vina lui, pentru că n-a fost în stare” (E.A. Panaitescu). “În legendele medievale, infernul era adesea descris ca o bucătărie, prin care se zoreau, cu şorţuri de bucătari, diavolii. Astfel, în De Babilonia civitate infernali, de Giacomino da Verona, bucătarul Belzebut îi serveşte la masă suveranului infernului sufletul unui păcătos, pregătit ‘ca un purceluş la cuptor’, dar această specialitate nu-i pe placul stăpînului său, fiindcă nu-i destul de prăjită. ‘Însă Dante reduce tradiţia realistă la o imagine: o imagine… care indică desprinderea Poetului de scena înfiorătoare şi, totodată, precizează limitele acelei lumi diabolice’ (Scolari)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_9

«Bunul maestru: ‘Ca să nu se vadă că eşti aici’, mi-a spus, ‘te piteşte jos după o stîncă, să ai vreun paravan; şi orice rău voi păţi, tu să nu te temi, căci ştiu cum merg lucrurile şi-am mai trecut prin încăierări din astea’» (v. 58-63). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să se ascundă, pînă cînd va negocia cu diavolii să li se permită trecerea teafără. Discipolul nu va trebui să se sperie de nici o agresiune pe care o va avea de înfruntat maestrul, fiindcă acesta din urmă a mai umblat prin acele părţi şi ştie ce are de făcut. “După ce s-a încheiat descrierea bolgiei, începe aici acţiunea în care intră în scenă Dante şi Virgiliu, pînă acum rămaşi spectatori” (Chiavacci Leonardi).

caraus2

Advertisements

Carnavalul cruzimii (2)

Inf_XXI_4

«Eu o vedeam, dar nu vedeam înăuntru decît bulele ridicate de fiertură, cum se umflă toată şi cum se strînge la loc. Pe cînd priveam în jos încremenit, călăuza mea, spunînd ‘Uite, uite!’, m-a tras la sine din locul unde stăteam» (v. 19-24). Dante priveşte concentrat fiertura smoalei din groapă, însă maestrul îi strigă să se ferească din drum. “Virgiliu îi atrage atenţia lui Dante asupra spectacolului pe cale de-a începe şi care îi va avea ca actori pe diavoli. Niciodată în Comedie, Dante nu se îndepărtează atît de mult de la unele caracteristici ce par esenţiale modului său de-a concepe şi de-a se exprima (statismul personajelor, sobrietatea gesturilor lor, cărora le corespunde o concentrare extremă a sentimentelor), ca în descrierea acestei bolgii, unde în locul figurilor izolate şi nemişcate găsim peste tot, după cum a subliniat-o Bosco, mulţimi şi mişcare. Potrivit unei judecăţi a lui Momigliano, care urmează în parte, reluînd-o, formula critică a lui De Sanctis, pe măsură ce Dante se adînceşte în infern şi ‘atotputernicia persoanei se atenuează, asupra scenelor şi a personajelor singulare ajung să predomine scenele de mulţime şi de fundal’. În comedia bogată în lovituri de scenă, contratimpi şi soluţii neprevăzute, care se desfăşoară în arcul cînturilor XXI-XXIII, găsim moduluri compozitive ale nuvelisticii medievale, refăcute aici cu un simţ al intrigii şi o vivacitate care nu se mai întîlnesc nici măcar la Boccaccio, autorul care, dacă pe de o parte apare ca mult mai răutăcios decît Dante, nu are concizia cu care autorul Comediei abordează realitatea” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_5

«Atunci m-am răsucit, ca omul ce-ntîrzie să vadă pericolul ce-l paşte şi căruia spaima îndată îi taie vlaga, dar privind o ia la sănătoasa; şi am văzut în spatele nostru un diavol negru alergînd în sus pe stîncă» (v. 25-30). Răsucindu-se în urma avertizării primite de la Virgiliu, Dante zăreşte un demon înfricoşător venind în goană din spate. “În portretul acestui diavol, care abia atinge pămîntul, înaintînd cu uşurinţă de parcă ar zbura, ‘totul e sec, nervos, tăios: pînă şi furia cu care demonul nu ţine, ci înhaţă’ (Grabher). De notat că, în cadrul portretului, trăsăturile cele mai evidente – care îi definesc mai bine aspectul fizic şi, prin aceasta, caracterul diavolului negru – se află la sfîrşitul versurilor: fioros, crunt, sprinten. (…) Acest diavol are o nobleţe de atitudine şi o vigoare – implicite în activitatea lui dedicată fără rezerve transportării damnaţilor – care vor lipsi cu totul printre paznicii fanfaroni şi volubili ai bolgiei, ce vor încerca mai întîi să împiedice călătoria celor doi pelerini, iar apoi să-i înşele” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_6

«Vai ce fioros era la înfăţişare! şi cît îmi părea de crunt în faptele sale, cu aripile deschise şi sprinten de picior! De umărul lui, care era ascuţit şi trufaş, atîrna un păcătos cu ambele şolduri, iar acela îi ţinea înhăţate gleznele. De pe puntea noastră a zis: ‘Hei, Malebranche, iată-l pe unul din bătrînii de la Santa Zita! Băgaţi-l dedesubt, că mă întorc după alţii în ţinuturile alea bine aprovizionate» (v. 31-40). Diavolul avea un aspect înspăimîntător, cum înainta puternic şi agil. Pe umărul său înălţat stăteau şoldurile unui damnat, pe care tocmai îl transporta spre locul de osîndă, înşfăcat de glezne. Demonul-cărăuş îi strigă pe demonii-gardieni, pentru a-şi prelua noul client. El, unul, trebuia să se întoarcă degrabă în cetatea Lucca (patronată de Santa Zita), fiindcă mai avea de adus mulţi corupţi de-acolo. “Malebranche: numele, adaptat după Malebolge, este o invenţie ciudată care îi caracterizează pe diavolii din această bolgie: e denumirea lor generică” (Chiavacci Leonardi). “Gli anziani, bătrînii, erau, la Lucca şi în alte cetăţi italiene, magistraţii care guvernau Comuna, împreună cu ceilalţi oficiali: il Podestà şi il Capitano del Popolo. Păcatul de corupţie, de care s-au pătat damnaţii din această bolgie, corespunde, pe planul raporturilor dintre laici, celui de simonie în cadrul ierarhiei ecleziastice şi corespunde oarecum delictului prevăzut azi în codul penal sub numele ‘dare şi primire de foloase necuvenite, prin intermediul funcţiei publice’. Pe vremea lui Dante, acuzaţia de corupţie, foarte frecventă, era o armă de care se slujeau oamenii politici pentru a-şi lovi adversarii. În sentinţa care l-a condamnat la exil, chiar Dante a fost acuzat de corupţie. Aici această acuzaţie este indirect întoarsă împotriva celor care au formulat-o. Lucca era, de fapt, în Toscana un bastion al guelfilor negri, acea facţiune a partidului care la Florenţa şi-a avut în familia Donati reprezentanţii cei mai de vază, iar în Corso Donati comandantul violent şi fără scrupule. Din cauza familiei Donati şi a celorlalţi guelfi negri florentini, au fost izgoniţi albii din Florenţa în 1302 şi a fost izgonit Poetul. Excluderea dintre corupţi a lui Bonturo Donati, omul politic care la Lucca a condus facţiunea populară şi a trebuit ulterior să se refugieze în 1314 la Florenţa, unde a fost primit cu braţele deschise de guelfii negri, este ironică. Bonturo Donati a devenit de fapt celebru la Lucca tocmai ca un mare corupt” (E.A. Panaitescu). “Santa Zita: oraşul [Lucca] e denumit după sfînta (pe vremea lui Dante încă nu era canonizată, dar era astfel considerată de popor) căreia oamenii îi erau cu deosebire devotaţi. Santa Zita era o slujnică modestă, moartă în 1278 cu reputaţie de sfîntă, căreia i se atribuiau multe miracole, făcute în timpul vieţii şi după moarte; lucchezii au numit-o ‘copatroana’ cetăţii, alături de legendarul episcop San Paolino” (Chiavacci Leonardi).

caraus1

Carnavalul cruzimii (1)

Cercul al optulea, a cincea bolgie. Arsenalele veneţienilor. Corupţii din Lucca. Confruntarea lui Virgiliu cu dracii. Armata eroicomică şi finalul burlesc.

Inf_XXI_1

«Astfel din punte în punte, vorbind de altceva ce comedia mea nu se îngrijeşte să cînte, am înaintat; şi ne găseam în vîrf, cînd ne-am oprit să vedem cealaltă crăpătură făcută de Malebolge şi celelalte plînsete deşarte; şi am văzut-o uimitor de întunecată» (v. 1-6). Dante îşi continuă drumul, alături de Virgiliu, prin cercul al optulea, denumit Malebolge. De la înălţime îşi aruncă privirile în adîncul gropii păcătoase, care este întunecată şi plină de suflete care îşi ispăşesc greşelile. “Prin termenul de comedie, deja folosit la sfîrşitul cîntului al XVI-lea (v. 128), Dante desemnează în general propriul său poem; îl numeşte comedie fiindcă, după cum se spune în De vulgari eloquentia şi în scrisoarea adresată de Poet lui Cangrande della Scala, e scris într-un stil care nu e tragic, propriu compunerilor medievale numite ‘canţone’ şi pentru că întîmplarea povestită acolo are un sfîrşit fericit. Stilul tragic, din cîte afirmă Dante, se bazează pe o alegere riguroasă a subiectelor şi a cuvintelor: este un stil aristocratic; tragedia, în această accepţiune medievală, poate trata numai despre subiecte elevate şi trebuie să le dezvolte într-un limbaj îngrijit. Comedia în schimb nu are limite, în privinţa subiectelor ori a limbajului. În poemul lui Dante subiectele cele mai umile sînt tratate cu seriozitatea rezervată subiectelor sublime. S-a vorbit de aceea, în mod foarte oportun, în legătură cu Dante, despre ‘plurilingvism’ sau ‘poliglotism… al genurilor literare’ (Contini), sau despre ‘amestec de stiluri’ (Auerbach). În acest sens trebuie observat că tocmai din cîntul XXI se deschide, în sumbra atmosferă infernală, un intermezzo în general definit ca fiind comic, bazat pe un puternic realism. Limbajul stilizat, care l-a caracterizat pe tînărul Dante, aici este complet uitat. În locul atmosferei rafinate din Dolce Stil Novo, ce va reapărea aprofundată în unele pasaje din Purgatoriu şi Paradis, în cînturile XXI şi XXII din Infern găsim o lipsă de prejudecăţi în tratarea propriei materii, care îl apropie pe Dante de poeţii ludici şi realişti ai vremii sale, ca de pildă un Cecco Angiolieri” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_2

«Aşa cum în arsenalele veneţienilor fierbe iarna smoala groasă, pentru ca ei să-şi repare corăbiile stricate, fiindcă nu pot naviga; astfel că unul construieşte barcă nouă şi altul astupă coastele celei ce-a făcut multe călătorii» (v. 7-12). Pentru a descrie smoala fierbinte, în care se tăvălesc corupţii din bolgia a cincea, poetul reaminteşte imaginea unui şantier naval veneţian, unde marinarii stau iarna să-şi repare navele. “Comparaţia dintre bolgia uimitor de întunecată – mai întunecată decît altele, datorită smoalei de-acolo – şi arsenalele veneţienilor, inclusă în versurile 7-9, se dilată apoi într-un tablou care este ‘un fel de preludiu ce anunţă şi oarecum anticipează vasta comedie care e pe punctul de-a începe’ (Sapegno). Pentru Croce, comparaţiile lui Dante au uneori o viaţă autonomă, independent de funcţia care le este atribuită de contextul în care sînt incluse, şi care e aceea de-a clarifica sau a face mai evident obiectul comparat. Adică sînt ‘mici bucăţi lirice’, poezii autonome. ‘Şi la fel se prezintă aceasta cu arsenalul, faimosul arsenal al veneţienilor, frămîntat de sentimentul muncii care fierbe, al pregătirii pentru expediţiile din viitor. Este iarna, navigaţia e întreruptă sau mai puţin activă, se cîştigă timp prin repararea navelor stricate şi prin construirea altora noi; diversele activităţi sînt schiţate, una după alta, rapid, obţinîndu-se efectul de prezentare a muncii într-un ritm accelerat, variat şi coordonat, obositor şi vesel, care prefigurează viziunea fericită a următoarei aventuri pe mare, în căutarea bogăţiilor’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_3

«unul ciocăneşte la proră şi altul la pupă; unul face vîsle şi altul împleteşte odgoane; altul peticeşte vela mică şi vela mare; astfel, nu de la foc, ci prin lucrarea divină fierbea acolo jos o păcură groasă, care se lipea de toate părţile rîpei» (v. 13-18). Aşa cum e încinsă smoala de meşterii marinari, care se zoresc în diverse activităţi să-şi repare navele la Veneţia, la fel în adîncul bolgiei infernale smoala bolborosea, înfierbîntată de voinţa divină, şi se încleia groasă de marginile gropii. “Comparaţia este, în mod esenţial, între smoala care fierbe în diverse recipiente din arsenalul veneţian şi smoala încinsă care, din străfundul bolgiei, se umflă şi se lipeşte de pereţi. (…) Dar există o disproporţie între cei doi termeni ai comparaţiei şi cititorii au observat-o mereu, dar i-au dat şi interpretări diverse. Două sînt mai importante: prima e cea formulată de Croce, care a vorbit de un mic fragment liric autonom, suficient sieşi; cealaltă i-o putem atribui lui Sapegno, care nu se opreşte să noteze doar legăturile dintre cele două grămezi de smoală încinsă, ci îşi extinde privirea asupra întregului tablou care urmează şi care ni se oferă ca o aventură tumultuoasă, vie şi foarte agitată; sceneta veneţiană, scrie Sapegno, ‘anticipează vasta comedie pe cale să înceapă, articulată şi împletită într-o serie complexă de episoade şi cu intervenţia a numeroase personaje, bogată în răsturnări de situaţie şi surprize, în incidente şi improvizaţii, dar toată însufleţită de o muză sarcastică şi violentă’. Oricare ar fi interpretarea pe care o acceptăm, rămîne faptul că aceste versuri, dedicate reprezentării diferitelor activităţi agitate ce caracterizează muncile de iarnă din arsenalul veneţian (şi nu trebuie să credem că Dante descrie aici lucruri pe care le-a văzut) sînt printre cele mai bogate în mişcare şi fervoare din tot poemul, cu totul coerente cu sensul de vitalitate imediată şi autoritară, care se desprinde cu forţă din diavolii ce apar îndată şi trec în centrul acţiunii care, după cum am spus, are caracterul unei reprezentări dramatic-populare” (T. Di Salvo).

diavoli

Lacrimi pe buci (5)

Inf_XX_13

«Şi eu: ‘Maestre, vorbele tale îmi sînt aşa de sigure şi îmi cîştigă astfel credinţa, că altele mi-ar fi cărbuni stinşi. Dar spune-mi, despre lumea care umblă, dacă vezi vreunul demn de notat, fiindcă doar de asta mintea mea se frămîntă’» (v. 100-105). Dante îl asigură pe Virgiliu că vorbele lui sînt convingătoare şi credibile. Îi întoarce pe urmă atenţia la ghicitorii care li se perindă prin faţă, dornic să afle alte detalii despre identitatea lor. “Profund sugestivă este această comparaţie cu cărbunii stinşi: ceea ce e fals este inutil şi ineficient; adevărul iradiază lumină şi căldură. Prin această adeziune fără rezerve la versiunea faptelor susţinută de maestrul său, Dante îşi confirmă liric dragostea pentru adevăr, acea iubire care îl ghidează şi îl ajută în călătoria sa din lumea de dincolo, acea iubire în numele căreia nu ezită să-i condamne pe oamenii mari de pe pămînt” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_14

«Atunci mi-a spus: ‘Cel ce de pe-obraz îşi întinde barba pe umerii măslinii a fost, cînd Grecia a fost de bărbaţi aşa lipsită, că de-abia au rămas cîţiva în leagăn, un ghicitor, şi-a arătat cu Calcas în Aulida momentul propice pentru a ridica prima ancoră. Euripil a avut numele şi astfel îl cîntă înalta mea tragedie într-un punct: o ştii tu bine, care o ştii toată» (v. 106-114). Personajul căruia barba i se revarsă direct pe umeri, din cauza poziţiei răsucite, este Euripil, vrăjitorul care a încurajat alături de Calcas plecarea corăbiilor greceşti în războiul din Troia. “Euripil este ghicitorul care, împreună cu Calcas, i-a consultat pe zei pentru a şti cînd anume flota grecilor, oprită în Aulida din cauza vînturilor nefavorabile, va putea să-şi înceapă navigarea spre Troia. Expediţia militară a grecilor dobîndeşte proporţii gigantice, prin detaliul aşa simplu şi modest al copiilor rămaşi în leagăn” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_15

«Celălalt mai slab în şolduri a fost Michele Scotto, care într-adevăr a cunoscut jocul vrăjilor magice. Vezi-l pe Guido Bonatti; vezi-l pe Asdente, care acum ar vrea să fi rămas la piele şi sfoară, dar tîrziu se căieşte. Vezi nenorocitele care au părăsit acul, suveica şi fusul şi au devenit ghicitoare; au făcut farmece cu ierburi şi imagini» (v. 115-123). Urmează în şirul indicat de călăuză vrăjitorul Michele Scotto, astrologul Guido Bonatti şi ghicitorul Asdente, alte vrăjitoare care şi-au lepădat muncile casnice pentru a practica magia cu ierburi şi păpuşi din ceară. “Michele Scotto a fost un filosof scoţian, astrolog la curtea lui Frederic al II-lea şi ‘foarte iscusit în tainele vrăjitoriei’ (Boccaccio, Decameron, VIII, 9): a avut într-adevăr faimă de vrăjitor (se spune că pregătea ospeţe cu mîncăruri aduse de spiritele chemate de el) şi ghicitor (a prezis soarta multor cetăţi italiene)” (E.A. Panaitescu). “Guido Bonatti a fost un astrolog în slujba multor oameni puternici, ca Frederic al II-lea, Guido Novello da Polenta, Ezzelino da Romano, Guido da Montefeltro. A scris un tratat despre astre, care a cunoscut o largă difuzare. Asdente era un pantofar din Parma, care a fost considerat ghicitor celebru. Fra’ Salimbene în cronica sa îl pomeneşte ca pe un om ‘cu mintea foarte luminată în a interpreta scrierile celor care au prezis viitorul’” (E.A. Panaitescu). “Cu ierburile, vrăjitoarele pregăteau filtre şi băuturi magice; cu imaginile din ceară sau din alt material, ce reprezentau oameni, asupra cărora trebuia să cadă vraja lor, făceau exorcizări, aruncau blesteme, care apoi trebuiau să influenţeze oamenii în viaţa adevărată” (T. Di Salvo).

Inf_XX_16

«Dar vino acum; fiindcă deja ocupă graniţa dintre cele două emisfere şi stă să apună, lîngă Sevilia, Cain cu spinii; şi deja ieri noapte a fost lună plină: trebuie să ţii minte limpede, fiindcă ţi-a fost de ajutor data trecută prin pădurea întunecoasă’. Aşa mi-a vorbit pe cînd mergeam înainte» (v. 124-130). Luna se află deja la întîlnirea dintre cele două emisfere (sînt zorii zilei următoare), cei doi poeţi trebuie să-şi continue călătoria. “Cîntul despre magie şi superstiţie se încheie cu evocarea lunii. Potrivit unei vechi credinţe populare, pe suprafaţa lunară e vizibilă imaginea lui Cain, încercuită de un mănunchi de spini. Momigliano notează că această imagine ‘creează o impresie misterioasă în fundul unei bolgii şi stă într-o secretă armonie cu activitatea misterioasă a artei vrăjitorilor. În nici un alt cînt, acest cer cu luna plină, umbrită pe fundalul unei păduri întunecate n-ar fi făcut asemenea impresie, ca în această bolgie a magilor… Dante, care îi judecă pe acei păcătoşi, şi Virgiliu, care îi reneagă, sfîrşesc prin a umbla într-un decor magic’” (E.A. Panaitescu). “Dacă luna astronomică apune la Sevilia, în Spania, adică la orizontul Ierusalimului, aceasta înseamnă că e ora şase dimineaţa. Emisferele, la limita cărora apune luna, sînt cea boreală (emisfera locuită de oameni) şi cea australă (ocupată de apele oceanului)” (T. Di Salvo).

indovini3

Lacrimi pe buci (4)

Inf_XX_10

«N-a curs mult şi găseşte o vale, unde se-ntinde şi se face mlaştină; iar uneori vara se face subţire. Pe-aici trecînd fecioara crudă a văzut, în mijlocul noroiului, pămînt necultivat şi fără locuitori. Spre a fugi de orice legătură cu oamenii, s-a oprit cu slugile pentru a-şi folosi meşteşugurile şi a trăit şi şi-a lăsat trupul neînsufleţit» (v. 79-87). Rîul provenit din lac ajunge într-o vale, unde formează o mlaştină care, în timpul verii, uneori seacă şi provoacă malarie. Aici vrăjitoarea Manto, găsind locul pustiu, s-a stabilit împreună cu slujitorii ei, şi-a trăit viaţa dedicată artelor magice şi a murit. “Povestea despre originile Mantovei, dintre versurile 79 şi 87, evocă, după cum notează Momigliano, ‘sugestiva intonaţie mitică de la începutul episodului cu Moşul din Creta, mai ales pentru dezolarea şi singurătatea peisajului în care ajunge să trăiască protagonista’, o singurătate ‘nu misterios contemplativă, ca aceea a lui Aruns, ci de o sălbatică oroare’ (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Să se observe că vrăjitorii lui Dante fug şi îşi găsesc adăpost în locuri pustii, inaccesibile: aşa face Manto, care se stabileşte pe o insulă nelocuită, la fel Aruns, care se refugiază într-o peşteră din munţii aproape de neatins, aşa a încercat să trăiască Amfiarau, pe care soarta l-a împins să participe la războiul din Teba. Tiresias e zărit ca locuitor pe un cîmp; de fapt loveşte cu toiagul şerpii înlănţuiţi în iubire. După cum se vede, vrăjitorul este un personaj misterios, are o sugestivă superioritate, vorbeşte cu stelele, urmăreşte lumi îndepărtate şi necunoscute. În acelaşi timp Dante nu evită obiceiul de condamnare care, de-a lungul Evului Mediu, îi însoţea pe ghicitori, adeseori consideraţi tovarăşi ai demonului şi depozitari de secrete diabolice, capabili aşadar să intervină în desfăşurarea evenimentelor, întrerupînd cursul dorit de providenţă” (T. Di Salvo).

Inf_XX_11

«Oamenii răspîndiţi s-au strîns apoi în acel loc, care era apărat de mlaştina ce-o înconjura din toate părţile. Au făcut cetatea pe oasele moarte; şi pentru cea care prima dată locul l-a ales, Mantova au numit-o făr’ de-a mai trage la sorţi» (v. 88-93). Oamenii adunaţi apoi din diverse ţinuturi, văzînd că mlaştina le oferă o protecţie naturală, s-au stabilit acolo, au construit cetatea pe mormîntul vrăjitoarei şi au dat numele noii aşezări în amintirea ei, fără a mai recurge la arbitrariul sorţii pentru stabilirea denumirii localităţii. “Aici Virgiliu atribuie întemeierea Mantovei nu lui Ocno, fiul vrăjitoarei, cum se povesteşte în Eneida, ci oamenilor de diferite origini, astfel încît să nu existe nimic magic în originile acestei cetăţi, care a apărut chiar fără a se mai trage la sorţi auspiciile, cum ‘se obişnuia de demult, cînd trebuia să se stabilească numele unui loc’ (Lana). Aceasta e versiunea faptelor, care trebuie crezută de Dante şi de toată lumea” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_12

«Într-o vreme locuitorii săi erau mai mulţi, înainte ca neghiobia contelui da Casalodi să fie păcălită de Pinamonde. De aceea te previn, ca dacă altfel auzi că s-a născut cetatea mea, nici o minciună să nu înşele adevărul’» (v. 94-99). Mantova era mai populată odinioară, înainte de guvernarea stupidă a contelui Alberto da Casalodi. Acesta a fost păcălit de Pinamonte dei Bonaccolsi şi-a alungat mulţi locuitori. Iar orice altă variantă, privind întemeierea şi dezvoltarea oraşului Mantova, este neadevărată. “Din îndepărtatul, miticul trecut, pînă în prezent, în vremurile apropiate de poet, se trece printr-un pasaj istoric uşor de intuit: odinioară cetatea avea puţini locuitori, cu timpul însă a sporit şi a continuat să crească, pînă în secolul al XIV-lea” (T. Di Salvo). “Alberto da Casalodi, seniorul guelf al Mantovei, s-a lăsat convins de ghibelinul Pinamonte dei Bonaccolsi să trimită în exil mulţi nobili, pentru a calma poporul, lipsindu-se astfel de principalul său sprijin şi atrăgîndu-şi atîtea duşmănii, încît a fost ulterior detronat de Pinamonte, care a devenit senior la Mantova între 1272 şi 1291” (E.A. Panaitescu).

frodi

Lacrimi pe buci (3)

Inf_XX_7

«Şi cea care-şi acoperă mamelele, pe care nu le vezi, cu părul despletit şi are dincolo pielea flocoasă, a fost Manto, care a cutreierat multe ţinuturi; apoi s-a aşezat unde m-am născut eu; despre ea mi-ar plăcea să mă asculţi un pic. După ce tatăl ei s-a stins din viaţă şi după ce-a fost înrobită cetatea lui Bacchus, aceasta s-a învîrtit prin lume vreme lungă» (v. 52-60). Vrăjitoarea care îşi acoperă sînii şi umblă despletită este Manto, care s-a refugiat din Teba (cetate dedicată zeului Bacchus) şi-a străbătut multe regiuni, înainte de-a se stabili într-o zona mlăştinoasă, unde a şi murit. Acolo s-a întemeiat de fapt oraşul Mantova, locul de naştere a lui Virgiliu. Prin urmare poetul latin doreşte să-i spună lui Dante întreaga poveste a apariţiei cetăţii. “Ca şi Tiresias, a cărui fiică a fost, Manto este un personaj din mitologia greacă. Poeţii antici povestesc că a fugit din Teba, după moartea tatălui ei şi, ajunsă în Italia, s-a oprit în locul unde mai apoi s-a întemeiat cetatea Mantova. Toate figurile de vrăjitori din această bolgie apar dominate de un destin care le izolează de legăturile cu oamenii. Ca Aruns, şi Manto a încercat să se îndepărteze de semenii ei: în povestirea despre originile Mantovei, care începe aici, domină ‘motivul singurătăţii acestei femei care n-a vrut să fie femeie’ (Caccia), iar povestea ei ‘pare să se definească în patru adjective puternice: le trecce sciolte, le terre incolte, la vergine cruda, il corpo vano. Şi aici avem o biografie poetică, prezentată în trăsăturile ei esenţiale, pînă la tragedia acelui trup neînsufleţit în cîmpia pustie’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_8

«Sus în frumoasa Italie zace un lac, la picioarele Alpilor ce închid Germania, deasupra Tirolului, cu numele Benac. În peste o mie de izvoare, cred, se scaldă, între Garda şi Val Camonica şi Apeninul, cu apa care în numitul lac bălteşte. Este locul din mijloc, pe care episcopul din Trento şi cel din Brescia şi cel din Verona l-ar putea binecuvînta, de-ar străbate acel drum» (v. 61-69). În nordul Italiei se află lacul Garda (Benacus în varianta sa latină), la poalele Alpilor ce marchează graniţele Germaniei, deasupra Tirolului de Sud. Ţinutul e udat de nenumărate rîuri de munte, ce ajung toate în lacul amintit. În mijlocul său se află insula dei Frati, cu biserica Santa Margherita, unde se intersectează jurisdicţia a trei episcopi, din Trento, Brescia şi Verona. “Începe aici, prin emoţionata şi afectuoasa evocare a frumoasei Italii, o detaliată descriere geografică a regiunii în care se găseşte Mantova, un tribut de iubire a discipolului faţă de maestrul mantovan” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_9

«Şade Peschiera, frumoasă şi puternică, în stare să-i înfrunte pe brescieni şi bergamaşti, unde malul împrejur mai mult coboară. Acolo trebuie să se reverse toată apa ce nu încape la Benaco în poale şi se face rîu printre păşunile verzi. Îndată ce apa începe să curgă, deja nu Benaco, ci Mincio se cheamă, pînă la Governolo, unde se varsă-n Pad» (v. 70-78). Fortăreaţa Peschiera e construită acolo unde malul apei e mai coborît (adică pe latura sudică). Acolo, în locul cu malul situat mai jos, se revarsă apa lacului, formînd rîul Mincio, care străbate cîmpiile bogate, iar apoi ajunge în fluviul Pad. Expresia “‘şade Peschiera’, la începutul versului şi cu subiectul plasat după predicat îi conferă locului o deosebită importanţă emoţională. Astfel fortăreaţa Peschiera dobîndeşte o aură specială de frumuseţe şi forţă, ca orice trăsătură a acestui peisaj, povestit ca un mit” (Chiavacci Leonardi). “Fortăreaţa Peschiera făcea parte din sistemul de apărare edificat de familia Scaligeri în jurul Veronei. Dante, care a fost găzduit în timpul exilului său de Cangrande della Scala, aduce implicit un omagiu prin acest vers puterii seniorilor din Verona” (E.A. Panaitescu).

manto

Lacrimi pe buci (2)

Inf_XX_4

«Sigur că plîngeam, sprijinit de una dintre stîncile asprului povîrniş, încît escorta mi-a zis: ‘Şi tu eşti de-o seamă cu neghiobii ăştia? Aici trăieşte mila cînd e de tot moartă: cine-i mai descreierat decît acela care judecata divină o primeşte cu compătimire? Înalţă capul, înalţă-l şi vezi în faţa cui s-a deschis pămîntul, sub ochii tebanilor, cînd ei strigau toţi: “Unde cazi, Amfiarau? de ce părăseşti lupta?”» (v. 25-34). Dante plînge, proptit de-o stîncă, la vederea trupului uman aşa groaznic mutilat. Dar Virgiliu îl ceartă, asigurîndu-l că în acest loc nu trebuie să existe nici o milă. Durerea pentru păcătoşi ar echivala cu punerea în dubiu a legitimităţii judecăţii divine. Apoi îl îndeamnă să-şi ridice privirile, pentru a-i examina pe osîndiţi. Primul dintre ei este ghicitorul antic Amfiarau, sub care s-a căscat pămîntul, în timpul bătăliei, iar el s-a prăbuşit drept în Infern. “Semnificaţia versurilor este controversată. Pentru D’Ovidio şi Barbi, trebuie să înţelegem – iar această explicaţie pare convingătoare –: ‘Cine e mai descreierat decît cel ce simte compasiune în faţa unei sentinţe divine drepte?’. Pentru Casini, descreierarea nu este a celui ce resimte compasiune, ci a ghicitorilor, care ‘au îndrăznit să prevină judecata divină şi s-o amestece printre pasiunile omeneşti’. Este interesantă explicaţia oferită de Parodi, cu referire specială la termenul passion: ‘cine e mai descreierat decît cel ce pretinde să răspundă prin compătimire la judecata lui Dumnezeu?; cine e mai descreierat decît cel ce încearcă să modereze, să supună acţiunii umane, împotrivindu-i-se ori favorizînd-o, judecata lui Dumnezeu, care este o activitate în esenţa ei?’” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu vrea ca discipolul lui să observe cu ochiul sever, cu sufletul nemilos, aceste personaje, încît să se poată elibera de fascinaţia emanată de figurile lor, un farmec resimţit profund de un poet ca Dante, care tocmai în antichitatea clasică află exemplele cele mai minunate ale puterii raţiunii omeneşti. (…) Virgiliu, aşadar, care în poem reprezintă antichitatea clasică şi tradiţia ei literară, îi atrage deodată atenţia lui Dante asupra adevărului creştin, pentru care magia şi superstiţia sînt un păcat. Reproşul adresat de Virgiliu discipolului este o condamnare a trufiei omeneşti, a dorinţei de-a cunoaşte ceea ce trebuie lăsat pe seama înţelepciunii divine, a curiozităţii exagerate, a ‘căutărilor făcute cu artele magiei pentru… a obţine o cunoaştere bolnăvicioasă’ (Sfîntul Augustin, Confesiuni, XXXV). Din acest ansamblu de motive se naşte îndemnul de a-i observa pe păcătoşi. Primul dintre aceştia, Amfiarau, a fost unul dintre cei şapte regi care au asediat Teba şi, din cîte povesteşte Staţiu, a murit chiar în timpul asedierii cetăţii, fiindcă i s-a deschis pămîntul sub picioare” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_5

«Şi nu s-a oprit din prăbuşirea-n vale pînă la Minos, care pe toţi îi înhaţă. Priveşte-l cum şi-a făcut din piept spinare: fiindcă a vrut să se uite prea în faţă, spatele şi-l vede şi bate pasu-napoi. Vezi-l pe Tiresias, care şi-a schimbat aspectul, cînd din bărbat femeie a devenit, schimbîndu-şi membrele toate» (v. 35-42). Nici un ghicitor sau vrăjitor nu poate evita să ajungă în Infern, unde dorinţa excesivă de-a cunoaşte viitorul îl obligă să privească mereu în urmă. (Trebuie remarcat îndemnul insistent la contemplarea păcatului pedepsit: priveşte, uite, vede, vezi.) Următorul damnat este ghicitorul Tiresias, care fusese preschimbat în timpul vieţii, ca pedeapsă, din bărbat în femeie. “Este evidentă aici echivalenţa: ghicitorii sînt obligaţi să umble înapoi, fiindcă au vrut să-şi întindă privirea, în mod nenatural, spre un viitor a cărui viziune i se cuvine doar divinităţii sau celor, ca profeţii, care au fost învestiţi de ea ocazional cu această putere. Diferenţa, aşadar, dintre un ghicitor şi un profet stă doar în fidelitatea sau infidelitatea faţă de porunca lui Dumnezeu. Dante nu se îndoieşte cîtuşi de puţin că şi ghicitorii, asemeni profeţilor, au darul previziunii: îi acuză doar că s-au considerat cu semeţie dotaţi cu o putere de pătrundere care îi făcea asemeni divinităţii; au comis aşadar un păcat de orgoliu; o formă a lipsei de măsură (troppo davante)” (T. Di Salvo). “În insistenţa cu care Poetul îl pune pe Virgiliu să sublinieze aspectele fizice şi morale ale pedepsei ghicitorilor, unii au văzut o dezminţire implicită a reputaţiei de mag şi ghicitor, care îl înconjura în Evul Mediu pe autorul Eneidei. Dante însuşi, de altfel, a fost crezut pe vremea sa un vrăjitor: i s-a atribuit o parte de răspundere pentru vrăjitoriile făcute de Gian Galeazzo Visconti împotriva papei Ioan al XXII-lea” (E.A. Panaitescu). “Ghicitorul teban Tiresias s-a transformat în femeie, din cîte povesteşte Ovidiu, fiindcă a despărţit, lovindu-i cu toiagul, doi şerpi încolăciţi în dragoste; după mai mulţi ani, a trebuit să-i lovească din nou pe aceiaşi şerpi, pentru a-şi redobîndi sexul masculin. Găsim, în această metamorfoză pămîntească, atît de umilitoare, un fel de prevestire a transformării infernale” (E.A. Panaitescu). “Tiresias a fost un ghicitor teban prestigios şi faimos: a avut un rol de mare importanţă în tragedia care i-a lovit pe Oedip şi familia sa; el a fost cel care i-a dezvăluit lui Oedip condiţia sa de soţ incestuos” (T. Di Salvo).

Inf_XX_6

«Şi-apoi a trebuit să lovească iar cu vergeaua cei doi şerpi încolăciţi, pentru a-şi redobîndi podoabele bărbăteşti. Aruns e cel ce i se lipeşte de burtă, care în munţii din Luni – unde pliveşte carrarezul ce locuieşte-n vale – şi-a avut peştera ca locuinţă-n marmuri albe, de unde-i era priveliştea liberă să admire stelele şi marea» (v. 43-51). Tiresias a putut redeveni bărbat, în timpul vieţii, doar repetîndu-şi greşeala de a-i lovi pe cei doi şerpi. Alături de el se află Aruns, care a locuit în munţii de marmură de la Carrara. În vreme ce ţăranii urcau pe munte pentru a strînge vreascuri şi a plivi buruienile, deasupra lor, la gura peşterii, vrăjitorul stătea să contemple stelele şi marea pentru a ghici viitorul. “Vrăjitorul etrusc Aruns a prevăzut, din cîte relatează Lucan în Farsalia, războiul civil dintre Cezar şi Pompei şi victoria lui Cezar. Tot Lucan scrie că Aruns a locuit ‘pe zidurile pustii din Luni’ (o cetate etruscă). Dante preferă totuşi să ni-l arate scrutînd astrele, din solitudinea unei peşteri în munte, înconjurat de candoarea stîncilor de marmură: ‘carrarezul plivea mai jos pe deal, ostenindu-se pe terenul aspru; el, acolo, în înălţime, într-o peşteră de marmură, departe de muncile obişnuite ale oamenilor, privea – cu înfumurata încredere că le va smulge tainele – stelele şi marea’ (Parodi). În aceste versuri nu trebuie să vedem doar descrierea unui peisaj; ele cuprind şi evocarea indirectă a acelor mistere ale vrăjitoriei, în care Aruns a fost foarte priceput, şi a vieţii petrecute de el departe de oameni şi de truda lor cotidiană; împotriva ostenelii virtuoase a omului şi împotriva frumuseţii naturii învinse de acesta prin muncă cinstită, stă peştera simplă şi sălbatică în care a locuit vrăjitorul, stau vanitatea, dar şi nobleţea visului său: privirea sa fixă, îndreptată spre stelele şi marea îndepărtată, în care frumuseţea naturii neînvinse de om se învăluie într-un farmec misterios’ (Caccia)” (E.A. Panaitescu).

indovini2

Lacrimi pe buci (1)

Cercul al optulea, a patra bolgie. Ghicitorii mărşăluiesc plîngînd, cu capul răsucit în spate pe umeri. Tiresias. Manto. Întemeierea Mantovei. Alţi magi şi vrăjitori.

Inf_XX_1

«Despre un nou chin trebuie să scriu versuri şi să dau materie cîntului douăzeci din prima carte, care-i despre cei scufundaţi. Eu eram deja încordat să privesc în străfundul descoperit, ce se scălda în plînsete sfîşietoare; şi am văzut venind lume prin valea rotundă, tăcînd şi lăcrimînd, la pas cum fac în lumea noastră cortegiile» (v. 1-9). Poetul trebuie să descrie acum un alt tip de tortură, în cîntul XX al Infernului, ce vorbeşte despre osîndiţi. Personajul Dante se uita atent în fundul bolgiei, pentru a vedea procesiunea de păcătoşi, care înainta plîngînd în linişte. Prima terţină “a stîrnit cîteva perplexităţi, inclusiv pentru formula folosită, care o aminteşte pe cea folosită de menestreli, care, pentru a ţine trează atenţia ascultătorilor sau pentru a-i atrage la reprezentaţiile lor promiteau şi se mîndreau cu subiecte noi, extraordinare, în orice caz prin nimic asemănătoare celor cunoscute. În acest caz adjectivul nou nu înseamnă diferit de altele, ci ‘neobişnuit’, ‘extraordinar’” (T. Di Salvo). “Un început trist, ca al celui care deja e ostenit să descrie chinuri mereu diferite şi tot mai groaznice. (…) Unii înţeleg că este vorba de torturi extraordinare, dar aceasta nu corespunde efortului neplăcut exprimat în primele versuri” (Chiavacci Leonardi). “În ritmul acestei procesiuni de suflete se percepe deja ceea ce va fi tonalitatea fundamentală a cîntului, străbătut de fascinaţia miturilor îndepărtate. Observă în această direcţie Caccia: ‘aici toată scena se extinde pe neaşteptate: valea oferă decorul pentru o amploare şi o rezonanţă pe care le-am numi pline de mister, şi se prelungeşte în atributul rotundă, care o extinde spre o curbă infinită, pe cînd verbul venind redă, prin plasarea lui sugestivă la începutul versului, înaintarea lentă a păcătoşilor, care tac şi plîng’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_2

«Îndată ce privirea mi-a alunecat pe ei în jos, uluitor mi-a apărut fiecare cu bărbia răsucită invers decît pieptul; căci faţa le era întoarsă spre fund şi erau obligaţi să umble înapoi, fiindcă vederea înainte le era închisă» (v. 10-15). Damnaţii aveau capul răsucit înapoi şi mergeau în spate, fiindcă nu puteau vedea în faţă. “Este unul dintre exemplele cele mai clare de echivalenţă: sufletele celor ce-au vrut să vadă prea multe în faţă sînt acum obligate să privească doar în urmă; au vrut să vorbească despre ceea ce-ar fi fost mai bine să tacă şi acum tac în eternitate; au vrut, cum notează Pietrobono, ‘să răstoarne sensul Scripturilor şi acum sînt ele răsturnate’. Asemenea semnificaţii ‘nu rămîn un produs al creierului, ci devin vii, sînt respirate de parcă ar fi suspendate în clima halucinantă a acestei bolgii sub pecetea tăcerii’ (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_3

«Poate că vreunul s-a răsucit aşa odinioară, de paralizie; dar eu n-am văzut şi nici nu cred să existe. Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci» (v. 16-24). Poetul nu ştie de-a existat vreodată om, rămas aşa deformat de paralizie. Dar cere aici înţelegerea cititorului, pentru faptul că a izbucnit în plîns la vederea figurii umane, schingiuite şi întoarse în asemenea hal, încît lacrimile îi curgeau peste buci. “Omul, cu trupul său făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, i se părea lui Dante a fi ‘prin efectele înţelepciunii divine, admirabil’ (Convivio III, 81). Aici, în această înfricoşătoare răsucire, îi este jignită demnitatea, îi sînt degradate nobleţea şi perfecţiunea pe treapta creaturilor; de aceea Poetul resimte o durere profundă, un sentiment de oroare şi, totodată, de umilire, în faţa acestei degradări pe care, în calitate de om, o resimte ca fiind a sa” (E.A. Panaitescu). “Deformarea nu numai că are ceva magic şi monstruos, ci e şi degradantă şi ajunge pînă la obscenitatea acelui plîns ce cade pe partea cea mai vulgară a omului. Nu păcătoşii, nu natura păcatului îl împing la compasiune, ci doar această tragică deformare şi vulgara abrutizare a trupului uman: acolo găseşte jignită întreaga omenire, se găseşte jignit pe sine însuşi” (E. Caccia).

indovini

Păstori nelegiuiţi (6)

Inf_XIX_16

«Şi de n-ar fi că mă opreşte respectul pentru cheile supreme, ce le-ai grijit în viaţa fericită, ţi-aş zice vorbe şi mai grele; fiindcă zgîrcenia voastră ticăloşeşte lumea, zdrobindu-i pe cei buni şi înălţîndu-i pe nemernici» (v. 100-105). Poetul simte respect faţă de instituţia papală, deşi îi dispreţuieşte profund pe slujitorii ei nedemni. Avariţia demnitarilor Bisericii răstoarnă valorile etice, îi persecută pe cei virtuoşi şi îi răsplăteşte pe cei păcătoşi. “Cuvintele lui Nicolae al III-lea, care sînt o mărturisire a simoniei, de care era afectată Biserica pînă şi în cei mai înalţi conducători ai săi, sînt urmate de o pătimaşă invectivă a lui Dante în care, după ce a proclamat gravitatea acelui păcat, faţă de conştiinţa evanghelică, arată efectele malefice pe care asemenea lăcomie a bunurilor pămînteşti o aduce în viaţa popoarelor din toată lumea creştină” (A. Pagliaro).

chiavi

Inf_XIX_17

«La voi, pontifii, s-a referit Evanghelistul, cînd cea care şade pe ape a fost văzută de el preacurvind cu regii; cea care s-a născut cu şapte capete şi şi-a luat vlaga din zece coarne, pînă cînd virtutea i-a plăcut soţului ei. Vi l-aţi făcut pe Dumnezeu din aur şi argint: ce diferenţă e între voi şi idolatri, decît că ei se închină la unul singur, iar voi la o sută?» (v. 106-114). La Roma papală ar fi făcut aluzie Sfîntul Ioan, atunci cînd a scris în Apocalipsă că a văzut prostituata depravîndu-se cu regii. Biserica beneficia de şapte sacramente şi zece porunci, care îi asigurau puterea spirituală. Dar apoi au venit Papii simoniaci, care au vîndut pe bani toate virtuţile creştine. “În Apocalipsă (17, 1 şi urm.), Sfîntul Ioan povesteşte că a avut viziunea asupra ‘judecăţii curvei celei mari, care şade pe ape mari, cu ea au curvit împăraţii pămîntului, şi locuitorii pămîntului s-au îmbătat de vinul curviei ei’ şi că a văzut, în pustie, ‘o femeie şezînd pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne’. Pentru Sfîntul Ioan, ‘curva mare’ este Roma păgînă. Ea şade pe ape, prin care trebuie să înţelegem ‘noroade, gloate, neamuri şi limbi’ (Apocalipsă 17, 15). ‘Cele zece coarne… sînt zece împăraţi, cari n-au primit încă împărăţia’ (Apocalipsă 17, 12). Dante, dezvoltînd liber pasajul biblic, identifică femeia (colei che siede) cu bestia (quella che con le sette teste nacque) şi se slujeşte de această alegorie pentru a desemna Roma papalităţii, acea Romă care a devenit creştină (şi, în calitatea ei creştină, s-a născut, a început să trăiască prin intermediul celor şapte sacramente (le sette teste) şi şi-a luat vlaga din cele zece porunci (diece corna), pînă cînd papa (suo marito) a contaminat-o cu simonia, împingînd-o, din lăcomie pentru bunurile pămînteşti, să se prostitueze (puttaneggiar) cu principii lumii, participînd la luptele pentru putere” (E.A. Panaitescu). “În această terţină sînt evidente ecourile biblice şi evanghelice: există aluzia la viţelul de aur adorat de evrei, trimiterea de asemeni biblică (‘şi-au făcut idoli de aur şi de argint’) şi evanghelică (‘nu veţi avea nici aur, nici argint’)” (T. Di Salvo).

Inf_XIX_18

«Vai, Constantin, cît rău a pricinuit nu convertirea ta, ci zestrea pe care de la tine a luat-o primul papă bogat!’. Şi pe cînd eu îi cîntam asemenea note, ori furia, ori conştiinţa îl muşca, tare zvîcnea cu ambele picioare. Sînt sigur că i-a plăcut călăuzei mele, cu-aşa faţă bucuroasă mi-a primit sunetul vorbelor adevărate» (v. 115-123). Convertirea împăratului Constantin a fost benefică, însă darul oferit de acesta Papalităţii a stat la originea răului. Dezlănţuirea vehementă a lui Dante îi provoacă o puternică suferinţă spiritului damnat, care îşi agită picioarele furios. În schimb Virgiliu îi ascultă vorbele cu bucurie. “Conform unei legende, considerate ca adevăr istoric în Evul Mediu şi demontate doar în secolul al XVI-lea de umanistul Lorenzo Valla, Constantin a dăruit, cînd s-a convertit la creştinism, cetatea Roma papei Silvestru I, punînd astfel bazele puterii temporale a papilor. Dante contestă în Monarhia valoarea juridică a acestei donaţii, susţinînd că nici un împărat nu poate avea dreptul de-a înstrăina o parte a Imperiului, acesta nefiind proprietatea personală a unuia singur şi, bazîndu-se pe Evanghelie, avertizează că Biserica nu poate accepta nici un bun temporal” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIX_19

«De aceea cu ambele mîini m-a cuprins şi după ce m-a strîns călduros la pieptul lui, a urcat înapoi pe calea de unde a coborît. N-a fost osteneală să mă ţină lipit de el, pînă m-a dus pe culmea punţii ce trece dintr-a patra în a cincea văgăună. Aici suav şi-a depus încărcătura, pe stînca aspră şi abruptă, ce pentru capre ar fi o trecătoare grea. Apoi o altă vale mi s-a descoperit» (v. 124-133). Virgiliu l-a îmbrăţişat pe Dante şi l-a ajutat să urce înapoi pe stîncă, după întîlnirea cu păcătosul. Ţinutul muntos era greu practicabil chiar şi pentru caprele sălbatice. De sus o altă bolgie i s-a oferit privirii poetului. “De-a lungul episodului părea că Virgiliu a fost dat la o parte; subiectul conflictului dintre profetul Dante şi papa adulter fusese de ordin religios, se referea la un păcat care exista pentru un creştin. Acum reapare cu chipul vesel, cu o reacţie de bucurie: şi raţiunea recunoaşte adevărul cuvintelor pronunţate de Dante, le validează aproape afirmînd că simonia este păcatul care jigneşte nu doar conştiinţa religioasă, ci şi raţionalitatea, pe scurt omenirea” (T. Di Salvo). “Cîntul continuă, pe ton liniştit, povestind ascensiunea tăcută a lui Dante şi Virgiliu, pe peretele bolgiei şi apoi pînă la podul următor. Acesta este unul din modurile în care adesea se termină cînturile cele mai dramatice din Comedie, ca pentru a stinge şi a epuiza tensiunea acumulată, înainte de redobîndirea suflului, în vederea evenimentelor noi şi diferite pe care le oferă călătoria” (Chiavacci Leonardi).

simmbolistica

Păstori nelegiuiţi (5)

Inf_XIX_13

«Dar mai lung e deja timpul de cînd mi-am fript picioarele şi-am stat aşa cu capul în jos, pe cît el nu va sta înfipt, cu picioarele în flăcări: fiindcă după el va veni cu fapte mai urîte, din Apus, un păstor nelegiuit, încît pe el şi pe mine trebuie să ne acopere» (v. 79-84). Bonifaciu al VIII-lea va fi grabnic urmat în Infern de altul, Clement al V-lea, un papă nemernic de origine franceză. “Noul pontif, destinat să ocupe deschiderea gropii cu papii simoniaci, după Bonifaciu al VIII-lea, şi să-i acopere cu trupul său atît pe acesta, cît şi pe Nicolae al III-lea (care vor fi astfel împinşi în jos, spre crăpăturile pe care le vor ocupa definitiv, în adîncimea stîncii) este Bertrand de Got, originar din Gasconia şi arhiepiscop de Bordeaux (iată de ce spune Nicolae al III-lea că va veni din Apus), pontif între 1305 şi 1314 cu numele de Clement al V-lea. A avut faima de om ‘foarte lacom de monedă şi simoniac, încît orice beneficiu la curtea lui se obţinea pe bani, şi a fost desfrînat’ (Giovanni Villani)” (E.A. Panaitescu). “Este condamnat astfel, în schiţa celor trei pontifi care se urmează unul pe celălalt şi aproape se încalecă în puţul infernal, inclusiv al patrulea papă, care mai trăia pe vremea lui Dante, acela care a avut un rol însemnat în cel mai mare eveniment istoric din viaţa lui, venirea şi eşecul lui Henric al VII-lea” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XIX_14

«Va fi noul Iason, despre care se citeşte în Macabei; şi cum acela a avut parte de-un rege moale, aşa va fi pentru el acela ce Franţa o conduce’. Nu ştiu de n-am fost aici prea nesăbuit, fiindcă şi eu i-am răspuns cu asemenea vorbe: ‘Hei, ia spune-mi acum: cît bănet a vrut Domnul nostru de la Sfîntul Petru, înainte de a-i da cheile pe mînă? Nu i-a cerut decît “Urmează-mă”» (v. 85-93). Papa Clement al V-lea va fi ca Iason, personajul biblic care şi-a cumpărat pe bani funcţia clericală, profitînd de blîndeţea excesivă a regelui. Înfuriat de cele auzite, Dante se dezlănţuie împotriva lui Nicolae al III-lea, lansînd o invectivă generală contra lăcomiei deşănţate a slujitorilor Bisericii: Isus, cînd şi-a ales apostolii, nu le-a cerut bani, ci a mizat doar pe calităţile lor sufleteşti. “În cartea a doua a Macabeilor (4, 7-14) se spune că Iason, după ce-a dobîndit, în schimbul unei promisiuni băneşti, funcţia de preot suprem al evreilor, de la regele sirian Antioh Epifan, şi-a atras ura tuturor, din cauza vieţii sale nelegiuite şi decăzute. Atît Iason, cît şi Clement al V-lea, în opinia Poetului, au obţinut suprema funcţie preoţească, în religia ebraică şi respectiv în cea creştină, printr-o exagerată complezenţă a regilor lor” (E.A. Panaitescu). “Scena s-a deplasat acum pe pămînt, iar eroii principali sînt regii slabi şi papii simoniaci, care se aliază în activitatea de degradare a misiunilor care le-au fost atribuite” (T. Di Salvo). “Referinţa biblică sporeşte solemnitatea şi gravitatea condamnării” (Chiavacci Leonardi). “Trimiterea la scena evanghelică şi la cuvintele rostite de Isus (Matei 16, 19 şi 24) este de mare impact dramatic şi de valoare accentuată în plan doctrinar. Ea depăşeşte orice posibilă obiecţie, tradiţie sau sofism al oponenţilor şi reprezintă temelia pe care Dante îşi construieşte doctrina ecleziologică în Monarhia (III, X, 14-15), care este apoi fundamentul întregii concepţii politice a poemului” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XIX_15

«Nici Petru, nici ceilalţi nu i-au luat lui Matia aur şi argint, cînd a fost sortit în locul celui ce şi-a pierdut sufletul infam. Aici să rămîi, fiindcă ţi-o meriţi; şi grijă mare să ai de-arginţii necuraţi, care te-au sumeţit împotriva lui Carol» (v. 94-99). Noul apostol, găsit pentru a-l înlocui pe trădătorul Iuda, a fost tras la sorţi, nicidecum obligat să-şi cumpere demnitatea. Nicolae al III-lea îşi merită pe deplin chinurile; să ţină strîns acum de banii care i-au adus damnarea şi l-au împins la intrigi politice împotriva regelui. “În Faptele Apostolilor (1, 13-26) se spune că, după sinuciderea lui Iuda Iscariotul, s-a tras la sorţi numele celui care urma să-i ocupe locul, ‘şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli’” (E.A. Panaitescu).

papa-simoniac