Călare pe monstru (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XVII_16

«Mai mare spaimă nu cred c-a fost cînd Faeton şi-a scăpat hăţurile, iar cerul, cum încă se vede, s-a aprins; nici cînd bietul Icar a simţit că-şi pierde penele din spinare, de la ceara încălzită, pe cînd îi striga tatăl: ‘Rău te-ai pornit!’, decît a fost a mea, cînd m-am văzut în aer din toate părţile şi-am văzut stinsă orice imagine, fără de cea a fiarei» (v. 106-114). Dante a fost înspăimîntat, văzîndu-se departe de orice ţărm, asemeni lui Faeton, care s-a prăbuşit din cer, pe cînd mîna caii şi carul Soarelui; asemeni lui Icar, prăbuşit din zbor, cînd ceara i s-a topit şi a rămas fără aripi. “Atît Faeton, cît şi Icar sînt personaje din Metamorfozele lui Ovidiu. Faeton, fiul Soarelui, după ce-a primit permisiunea tatălui său de a-i conduce carul, a fost lovit cu un fulger de Zeus, fiindcă s-a apropiat prea mult de cer, şi s-a prăbuşit în rîul Eridan. Potrivit acestei legende, Calea Lactee este semnul arsurii provocate pe suprafaţa cerului de trecerea carului Soarelui, condus de Faeton. Dante îl reprezintă pe Faeton în momentul cînd, pierzînd controlul asupra cailor, e cuprins de spaimă. Icar, fiul lui Dedal, arhitectul care a construit, în Creta, Labirintul (vezi Infern XII, v. 12 şi urm.) a fost întemniţat, alături de tatăl său, în această construcţie. Cei doi au reuşit să evadeze, slujindu-se de aripile pe care Dedal le-a fabricat şi le-a lipit pe spatele său şi al fiului, cu ceară. Pe cînd zburau deasupra Mediteranei, întrucît Icar s-a apropiat prea mult de soare, ceara care-i ţinea aripile lipite de spate s-a topit, aripile au căzut şi el s-a prăbuşit în mare. Poetul recurge la aceste două referinţe mitologice pentru a exprima spaima pe care a resimţit-o, în timpul navigaţiei aeriene pe spinarea lui Gerion” (E.A. Panaitescu). “Experienţa unei navigaţii prin aer nu avea precedente în realitate: despre zborul oamenilor pomenise antichitatea clasică şi spre ea se întoarce acum Dante, pentru a găsi comparaţii adecvate cu experienţa sa extraordinară şi pentru a da credibilitate afirmaţiilor sale. Descrierea zborului, însă, chiar dacă e printr-o referinţă literară, se face cu obişnuitul ton realist, prin recurgerea la senzaţii şi emoţii care fac parte din gama emotivă a vieţii noastre cotidiene, din experienţele pe care le avem şi cărora le cunoaştem efectele” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_17

«Ea înoată încet-încet: se-nvîrte şi coboară, dar nu-mi dau seama decît că briza îmi vine din faţă şi de sub mine. Auzeam deja pe dreapta cascada făcînd sub noi grozavă bolboroseală, drept care cu ochii-n jos capul mi-am aplecat. Atunci m-am speriat eu mai mult să nu cad, fiindcă am văzut flăcări şi-am auzit plînsete; drept care tremurînd m-am strîns ghem» (v. 115-123). În coborîrea sa, Gerion se învîrte lin. Se apropie zgomotul cascadei şi sunetul făcut de plînsetele altor păcătoşi. Dante se apleacă pentru a privi în jos, dar se sperie să nu cadă şi se strînge mai tare de spinarea monstrului. “Getto subliniază oportun că în aceste versuri nu teama ocupă fantezia Poetului, ‘ci substanţa, profund savurată, a imaginilor din coborîrea lentă, progresivă şi circulară, care apropie şi face perceptibilă simţurilor ceea ce era mai întîi departe şi inaccesibil şi, legat de acestea, poziţia trupului în călătoria aeriană, ochii şi capul care se apleacă în jos de curiozitate, precum şi coapsele care doar timid urmăresc privirea în gol, se îndepărtează pentru a se strînge îndată instinctiv’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVII_18

«Şi-am văzut apoi, fiindcă nu observam mai-nainte, cum cobora şi se învîrtea, după marile suferinţe ce se năpusteau spre mine din toate părţile. Ca şoimul ce-a plutit mult pe aripi, fără a vedea momeala sau vînatul, îl face pe vînător să spună ‘Vai de mine, te cobori!’…» (v. 124-129). Dragonul coboară în zbor, asemeni şoimului care se învîrte fără a găsi nici un vînat şi se întoarce pe pămînt, aşezîndu-se iritat, la distanţă de stăpînul lui, spre nemulţumirea acestuia. “Să se remarce că mişcarea lui Gerion nu este cea a unui animal care zboară (de altfel nu are aripi), ci a celui care înoată prin aer sau continuă să coboare din înălţimi, de parcă ar fi susţinut magic de o pernă de aer” (T. Di Salvo). “Motivul şoimului şi al obiceiurilor lui răzvrătite îl lua Dante fie din experienţa sa dacă nu personală, foarte răspîndită în vînătoarea cu şoim, care era pe-atunci sportul foarte practicat de societatea nobiliară, fie din literatura realistă a secolului al XIII-lea; iar reprezentarea dantescă păstrează toate elementele de fond ale realismului” (T. Di Salvo).

Inf_XVII_19

«…se lasă ostenit în locul de unde a pornit sprinten, cu o sută de rotiri şi departe se pune de stăpînul lui, supărat şi răzvrătit, aşa ne-a pus Gerion jos jos sub stînca tăiată şi, după ce ne-a descărcat trupurile, a ţîşnit ca săgeata din arc» (v. 130-136). Gerion îi depune pe cei doi călători pe fundul prăpastiei şi dispare fulgerător de lîngă ei. “Dintre aceste două comparaţii, cea a şoimului disdegnoso e fello pare o clipă să apropie figura lui Gerion de lumea obiceiurilor (vînătoarea) şi a sentimentelor umane, cealaltă, a săgeţii, îi reia toată enigma. De fapt nimic nu justifică această dispariţie neaşteptată, decît supunerea monstrului în faţa unei voinţe care ne depăşeşte capacitatea de înţelegere” (E.A. Panaitescu). “…întrucît, deşi îţi dai seama de înşelăciune, el a dispărut înainte să te poţi răzbuna împotriva sa” (Landino). “Gerion dispare supunîndu-se aceluiaşi ordin care l-a chemat ca pe un instrument necesar în realizarea călătoriei lui Dante. Dispare în aceeaşi linişte ermetică de care este înfăşurat în tot episodul. Pe de o parte un mecanism, pe de altă parte o forţă impasibilă şi ameninţătoare, Gerion îşi are actul de naştere în lumea de coşmaruri şi fantasme care populează viaţa omului din Evul Mediu, inclusiv în ţesutul vieţii cotidiene” (T. Di Salvo).

william-blake

Advertisements