Între bici şi fecale (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XVIII_4

«În capăt erau despuiaţi păcătoşii; de la jumătate încoace veneau spre noi, dincolo tot cu noi, dar cu paşi mai grăbiţi, cum romanii pentru mulţimea mare, în anul jubileului, pe pod, au găsit modul spre a face lumea să treacă, încît pe-o parte cu toţii au fruntea spre castel şi merg la San Pietro; pe cealaltă parte merg spre munte» (v. 25-33). Mulţimea damnaţilor era împărţită în două grupuri, de-a lungul potecii. Într-o parte veneau cu toţii spre Dante, pe cealaltă parte înaintau în aceeaşi direcţie cu el. Tot astfel s-a rezolvat îmbulzeala şi la Roma, cu ocazia jubileului, cînd podul de la Castel Sant’Angelo a fost separat pe două sensuri de deplasare. “În 1300, anul jubileului stabilit de Bonifaciu al VIII-lea, Roma a fost vizitată de un număr imens de pelerini. Scrie pe acest subiect istoricul Giovanni Villani: ‘Mereu de-a lungul întregului an erau la Roma, pe lîngă locuitorii romani, două sute de mii de pelerini, fără de cei care erau pe drumuri venind şi plecînd’. Pentru a le reglementa trecerea peste podul de la Castel Sant’Angelo, el a fost împărţit la mijloc, încît toţi cei care mergeau în aceeaşi direcţie să se afle pe aceeaşi parte. Prima bolgie este împărţită ideal în două zone concentrice. În cea externă umblă, biciuiţi de diavoli, seducătorii în folosul altora (codoşii), în cealaltă, supuşi unui chin asemănător, seducătorii în folos propriu. Ordinea riguroasă, pusă în lumină prin descrierea topografică a cercului, este prezentă şi în această vedere de ansamblu a bolgiei. ‘Fără odihnă, în eternitate, în modul simetric pe care arhitectul Dante preferă (ca şi contemporanii săi, educaţi în logica scolastică) să-l păstreze în Infern, circulă astfel cei ce-au înşelat onoarea şi neprihănirea feminină’ (Gallarati-Scotti)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XVIII_5

«Încoace, încolo, pe piatra neagră am văzut draci cu coarne şi bice lungi, care îi băteau amarnic din urmă. Vai, ce iute-şi săltau călcîiele, din primele lovituri! deja nimeni nu le mai aştepta pe următoarele. Pe cînd umblam, privirile mi s-au ciocnit de unul; şi-ndată am zis: ‘Pe ăsta l-am mai văzut deja’» (v. 34-42). Diavolii cu coarne îi biciuiau amarnic pe păcătoşi, în ambele direcţii de deplasare. Loviturile erau aşa dureroase, încît damnaţii se grăbeau încă de la prima, pe care o încasau, nu mai stăteau după următoarele. Pe neaşteptate eroul vede un osîndit, pe care îl recunoaşte. “Limbajul abstract şi solemn din primele terţine este aici complet abandonat. Încă în prezentarea viziunii de ansamblu a bolgiei (v. 22-24), Poetul se slujise de termeni extrem de generici (pièta, tormento, frustatori în sensul de schingiuitori) sau literari (latinismul repleta). Aici aceeaşi scenă, văzută în concreteţea ei, după comparaţia cu essercito molto, care urmărea să surprindă în ea o semnificaţie cu valoare universală – ordinea care se reflectă, ca manifestare a minţii lui Dumnezeu, inclusiv în infern – se dezvăluie ca fiind comică şi vulgară. ‘Biciuitorii sînt acum remodelaţi ca draci cu coarne, suferinţa aşa de abstract exprimată la început se traduce acum într-o imagine limpede: îi băteau amarnic; noile dureri îşi găsesc o ilustrare detaliată’ (Sanguineti)” (E.A. Panaitescu). “Nu ştim explica limpede motivul pentru care Dante i-a condamnat să fie biciuiţi. Se spune: pentru că legea medievală prevedea pentru ei bătaia publică. Dar nu numai pentru ei. Prin urmare nu e limpede raportul dintre păcat şi pedeapsă, echivalenţa. Poate că legătura nu este între biciuire şi păcat, ci între fuga la care sînt obligaţi şi păcatul săvîrşit; pe pămînt au îndemnat femeile la corupţie şi şi-au dat silinţa în această activitate, acum sînt obligaţi să alerge sub loviturile de bici, acelaşi bici care pe plan psihologic îi mîna să păcătuiască” (T. Di Salvo).

Inf_XVIII_6

«Pentru a-l privi m-am înţepenit: şi dulcea călăuză cu mine s-a oprit şi mi-a îngăduit să mă-ntorc puţin din drum. Şi biciuitul a crezut că se-ascunde coborîndu-şi chipul; dar nu i-a fost de-ajutor, căci am zis: ‘O, tu, care îţi arunci privirile pe jos, dacă aspectul nu mă înşală, tu eşti Venedico Caccianemico; dar ce te-mpinge la chinuri aşa usturătoare?’» (v. 43-51). Dante se opreşte din drum pentru a-l vedea mai bine. Damnatul încearcă să se eschiveze, aplecîndu-şi faţa. Poetul i se adresează, însă, rostindu-i numele şi întrebîndu-l din ce cauză se frămîntă în groapa osîndirii. “Dante nu numai că renunţă să ne ofere un portret al acestui personaj, ci, ca pentru a-i sublinia abjecţia, nimicnicia, îl indică printr-un pronume nehotărît: unul. Venedico Caccianemico (circa 1228 – 1302), din Bologna, a fost conducător al partidului guelf în oraşul său şi a exercitat funcţia de podestà în diverse comune ale Italiei centrale şi de nord. A sprijinit politica familiei d’Este, care urmărea să-şi extindă influenţa în Bologna şi, potrivit zvonurilor cărora Dante le dă credit, a convins-o pe sora sa Ghisolabella, deja măritată, să-i cedeze unui aliat de-al lor (Obizzo al II-lea sau Azzo al VII-lea). Cuvintele pe care Dante i le adresează acestui damnat sînt ‘sub o aparenţă de bună-creştere’ (Caretti), crude şi sarcastice. Biciuitul a încercat să nu se lase recunoscut: nu vrea ca în lumea celor vii să se afle că el e în infern pentru un păcat aşa de abject. Poetul, pentru a arăta că l-a recunoscut, îi pronunţă numele, dar, pentru o mai mare deriziune, se preface că nu-i sigur (dacă aspectul nu mă înşală). În fine, pentru a-l face pe Venedico să priceapă că l-a identificat, foloseşte termenul salse care, dacă într-o accepţie imediată, este doar o metaforă pentru suplicii, reprezintă şi numele unei văi în apropiere de Bologna, unde erau azvîrlite cadavrele celor executaţi, ale sinucigaşilor şi ale excomunicaţilor” (E.A. Panaitescu). “Coborîrea chipului este primul gest de acest fel care se întîlneşte în Infern: aici sufletele nu mai doresc să fie recunoscute şi amintite pe lume, iar obrazul omului tinde să se ascundă, pentru ruşinea unor asemenea păcate josnice. Este o temă care va reveni de mai multe ori în ultimele două cercuri: acesta e semnul, împreună cu limbajul grosolan şi imaginile brutale, pentru noua lume în care am pătruns” (Chiavacci Leonardi).

ruffiani-seduttori

Advertisements