Între bici şi fecale (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XVIII_13

«Deja eram acolo unde calea strîmtă cu malul se încrucişează şi face din el punct de sprijin pentru alt arc de punte. Aici am auzit lume ce horcăie în cealaltă bolgie şi pe bot fornăie şi palme-şi trage. Rîpa era încrustată de-un mucegai, de la halena de jos ce se lipeşte ca o pastă, care ustura ochii şi nasul» (v. 100-108). Cei doi poeţi au ajuns la următoarea bolgie, a linguşitorilor. Aici păcătoşii răsuflau zgomotos, pe nas şi pe gură, se izbeau cu mîinile, în tentativa de-a se mai curăţa. Respiraţiile celor de jos formau un condens păstos, care se depunea ca mucegaiul pe pereţii gropii, usturînd ochii şi nasul. “Gromma e crusta pe care vinul o face pe pereţii sticlei şi este garanţia calităţii pentru vinul respectiv. Îndată se va vedea că este vorba despre o altfel de crustă: dar ea serveşte drept comparaţie numai pentru caracterul său păstos” (T. Di Salvo). “Rîpa era încrustată: această terţină atinge poate vîrful – sau adîncul – posibilităţii de-a exprima, cu realism, un mesaj dezgustător. La cealaltă extremitate a gradaţiei, rezultat al unei arte asemănătoare, vom găsi cele mai celeste asemănări în Paradis” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XVIII_14

«Străfundul e aşa de sumbru, că n-avem loc să-l vedem fără să urcăm pe marginea punţii, unde stînca e mai înaltă. Aici am ajuns; şi-apoi jos în groapă am văzut lume îndesată în fecale, ce parcă se scurgeau din latrinele pămîntului. Şi pe cînd acolo cu ochiul caut, am văzut unul aşa plin de căcat pe căpăţînă, că nu părea de-i laic sau cleric» (v. 109-117). Datorită întunericului adînc, cei doi au urcat pe marginea podeţului şi-au privit în groapă. Lumea de-acolo zăcea într-o mare de excremente, strînse parcă din toate haznalele pămîntului. Unul dintre damnaţi era aşa acoperit de fecale pe cap, încît nu i se vedea tunsoarea, dacă era laic sau cleric. “În a doua bolgie sînt pedepsiţi adulatorii, cei care pe pămînt au încercat să-şi atingă scopurile înşelîndu-i pe semenii lor prin cuvinte dulci şi plăcute. Acum ‘mierea falsă a adulării le este restituită prin materia scîrboasă în care Dumnezeu i-a scufundat’ (Steiner)” (E.A. Panaitescu). “Di merda lordo: puternica aliteraţie intensifică cei doi termeni, deja oricum violenţi” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XVIII_15

«Acela m-a certat: ‘De ce eşti avid să te uiţi la mine, mai mult ca la alţi jegoşi?’. Şi eu lui: ‘Fiindcă, de bine-mi amintesc, te-am văzut deja cu părul uscat şi eşti Alessio Interminei din Lucca: de aceea te privesc mai mult ca pe ceilalţi’» (v. 118-123). Păcătosul fixat de privirile curioase îl ceartă pe Dante, încercînd să se ascundă în anonimat. Dar poetul îl asigură că l-a recunoscut deja şi-i rosteşte numele. “Alessio Interminelli a fost un cavaler luchez din facţiunea Albilor, care a trăit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Scurtul schimb de replici dintre acest păcătos şi Poet îl reia pe acela avut de Dante, în prima bolgie, cu Venedico Caccianemico. Şi aici Dante pronunţă numele damnatului, după ce acesta a arătat că nu doreşte să fie recunoscut de un om viu; şi aici, înainte de a-i rosti numele, se preface că vrea să-şi limiteze efectul afirmaţiei (de bine-mi amintesc)” (E.A. Panaitescu).

demonio

Advertisements