Păstori nelegiuiţi (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a treia bolgie. Simoniacii îngropaţi cu capul în jos şi cu tălpile încinse. Papa Nicolae al III-lea. Invectiva anticlericală. Despre darul lui Constantin.

Inf_XIX_1

«O, magule Simon, o, mizerabili ciraci, care lucrurile lui Dumnezeu, ce-ar trebui unite cu bunătatea, voi, rapacilor, pe aur şi pe argint le preacurviţi; acum trebuie să sune pentru voi trîmbiţa, fiindcă vă aflaţi în a treia bolgie. La următorul mormînt, deja urcaserăm în acea parte a punţii ce se află tocmai la jumătatea gropii» (v. 1-9). Poetul se dezlănţuie în invectiva împotriva înalţilor demnitari ai Bisericii, care şi-au uitat datoria sufletească pentru a se dedica bunurilor materiale. În lăcomia după înavuţire şi putere politică, numeroşi papi au vîndut pe bani funcţiile bisericeşti. Toţi aceştia, care au păcătuit de simonie, se află în a treia bolgie din al optulea cerc infernal. “De obicei la începutul fiecărui cînt Dante prezintă categoria de păcătoşi pe care o întîlneşte şi dă informaţii despre călătorie. Aici însă cîntul se deschide cu o apostrofă înaltă şi vibrantă, pe un ton profetic, împotriva simoniacilor. Timbrul puternic al cuvintelor, poziţia poetului, asemeni unui sacerdot învestit de divinitate cu datoria de-a proclama adevărul, indică faptul că păcătoşii din această bolgie trebuie combătuţi cu putere, pentru a li se sublinia forţa de corupţie. De aceea ei trebuie loviţi în cuvinte solemne, care sînt folosite de cel care e interpretul vocii lui Dumnezeu, aşa cum au făcut profeţii Israelului” (T. Di Salvo). “Într-un pasaj din Faptele Apostolilor (8, 9-25), se povesteşte că Simon, care practica vrăjitoria în Samaria, le-a oferit bani apostolilor Petru şi Ioan, în schimbul puterii de-a le transmite Duhul Sfînt credincioşilor, prin punerea mîinilor. Dar Sfîntul Petru i-a spus: ‘Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!’. De la magul Simon s-a format denumirea de ‘simonie’, actul de vînzare-cumpărare a ceea ce Dante numeşte aici lucrurile lui Dumnezeu: funcţii ecleziastice şi sacramente. În Evul Mediu simonia a fost uneori folosită de pontifi ca instrument politic, pentru a spori puterea temporală a papalităţii. Trebuie să remarcăm totuşi că Dante consideră simonia într-un sens foarte larg, întrucît el condamnă ca atare nu doar vînzarea-cumpărarea bunurilor spirituale, ci şi nepotismul şi toată politica unor papi ai vremii, vinovaţi, în ochii săi, că au neglijat lucrurile sfinte, în goana după putere şi bogăţie. În aceste două terţine stilul este profetic, iar trimiterea la Sfînta Scriptură este evidentă. Întrucît legătura care uneşte lucrurile lui Dumnezeu cu cei buni este singura legătură justă, legitimă, ea se configurează ca o ‘căsnicie’ (spose); întrucît legătura care-i uneşte pe cei răi este necinstită, ilicită, ea se configurează ca un ‘adulter’ (avolterate). În Biblie şi în toată literatura de inspiraţie biblică, aceste imagini sînt frecvente şi de mare eficienţă, întrucît transferă concepte abstracte într-un mediu de experienţe simple, dar fundamentale, în care ne putem recunoaşte cu toţii” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIX_2

«O, supremă înţelepciune, ce mare e meşteşugul pe care-l vădeşti în cer, pe pămînt şi în lumea păcătoasă şi cît de just virtutea ta împarte! Am văzut de-a lungul coastelor şi în străfund că piatra întunecată era plină de găuri, toate la fel de largi şi rotunde» (v. 10-15). Este elogiată înţelepciunea lui Dumnezeu, care a ştiut împărţi în ceruri, pe pămînt şi în infern dreptatea în mod echitabil. Bolgia simoniacilor era presărată de multe gropi săpate în stîncă. “Numeroasele cavităţi care se deschid privirii dau imaginea unei necropole primitive, una dintre cele care se mai pot admira în Italia meridională şi în Sicilia (…). Dar imaginea i-a putut veni lui Dante de la cimitirele unde morţii adesea erau aşezaţi nu în pămînt, ci în pereţii găuriţi” (T. Di Salvo).

Inf_XIX_3

«Nu mi se păreau mai mici sau mai mari decît cele aflate în frumosul meu San Giovanni, făcute ca loc pentru botez; una dintre acestea, nu cu mulţi ani în urmă, am spart-o eu pentru unul de era să se-nece: şi zic asta ca sigiliu pentru dreptate» (v. 16-21). Cavităţile în care erau scufundaţi păcătoşii erau cît cristelniţele din baptisteriul San Giovanni de la Florenţa. Una dintre acestea, Dante s-a văzut nevoit s-o spargă în trecut, pentru a salva pe cineva care era să se înece. Poetul precizează detaliul respectiv pentru a dezminţi interpretările ostile la adresa lui. “Pentru a se înţelege corect referinţa dantescă şi natura din episodul aici prezentat, să ne amintim că în Evul Mediu botezul se făcea prin scufundare în apă şi, în acest scop, în baptisterii era un bazin destul de mare, în jurul căruia, în gropi potrivite, se plasau preoţii, pentru a fi la adăpost de presiunea mulţimii şi pentru a-şi face datoria. Totul e limpede pînă aici: lucrurile sînt obscure, cînd vrem să ştim cum anume erau aceste gropi, cum de o persoană putea risca să moară înecată acolo, ce urgenţă l-a împins pe Dante să spargă o asemenea vană. Singurul lucru cert care se desprinde din versuri este că poetului i s-a reproşat că a intervenit cu o grabă excesivă şi cu lipsă de respect pentru cele sfinte. Poate cineva a făcut aluzie la dorinţa de-a profana şi la credinţa insuficientă a poetului; de această acuzaţie sau îndoială, el vrea să se elibereze pe deplin. Ocazia e potrivită inclusiv pentru a-şi reafirma credinţa fără şovăială” (T. Di Salvo). “Nu cu mulţi ani în urmă: întrucît Dante a plecat pentru totdeauna din Florenţa în 1301, ca ambasador trimis la Bonifaciu al VIII-lea (sentinţa de condamnare din ianuarie 1302 îl loveşte pe cînd era deja în afara cetăţii), această frază confirmă datarea poemului, sau mai bine zis a începutului său, în anii 1307-1308, cum susţin cei mai mulţi; şi pare să excludă datările ulterioare” (Chiavacci Leonardi).

simoniaci

Advertisements