Păstori nelegiuiţi (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIX_7

«Şi eu: ‘Mă bucur de tot ce ţie-ţi place: tu eşti stăpînul şi ştii că nu mă depărtez de voia ta şi ştii ce nu vorbesc’. Atunci am venit pe-a patra margine: ne-am răsucit şi-am coborît pe mîna stîngă, acolo, în străfundul găurit şi-ngust» (v. 37-42). Poetul îşi asigură maestrul că este de acord cu toate iniţiativele lui. Apoi cei doi se adîncesc în rîpă. “Dante, aşadar, cînd vrea să coboare într-o bolgie, traversează puntea, se întoarce din drum şi coboară de-a lungul coastei, pe marginea care într-o parte dă, de pildă, spre a treia bolgie şi pe cealaltă parte constituie peretele intern de la începutul celei de-a patra bolgii. Şi procedează astfel pentru că peretele care închide bolgia nu e aşa de abrupt şi e mai mic” (T. Di Salvo).

discesa_simoniaci

Inf_XIX_8

«Bunul maestru nu m-a lăsat de la şoldul său, aşa m-a dus la spărtura celui ce-amarnic plîngea cu picioarele. ‘Vai, oricine eşti tu, care stai cu capul în jos, suflet păcătos înfipt ca parul’, am început eu a spune, ‘de poţi, vorbeşte’. Eu stăteam ca monahul care-l spovedeşte pe ucigaşul perfid, odată înfipt în groapă, ce-l cheamă iar, ca moartea s-o amîne» (v. 43-51). Virgiliu îl ţine protector, alături de sine, pe Dante. Cei doi ajung în dreptul păcătosului, care îşi exprima toată suferinţa prin intermediul picioarelor agitate frenetic. Aplecat asupra lui, poetul îl îndeamnă să-i spună cine e. “Să-i reaminteşti damnatului, care stă înfipt ca un par, condiţia suferinţei sale şi să mai adaugi şi o notaţie de subtilă ironie este fireşte rezultatul unei atitudini morale, care nu numai insistă pe dreptatea pedepsei, dar într-un fel o subliniază cu satisfacţie: totul ţine de rigida împărţire dintre bine şi rău, îndrăgită de cultura medievală” (T. Di Salvo). “Termenul assessin este de origine arabă şi a fost introdus în Occident după Cruciade. Asasinii erau o sectă musulmană, ai cărei membri, legaţi de un jurămînt de supunere absolută faţă de şeful lor şi sub influenţa unui drog (haşişul), comiteau diverse nelegiuiri. În Italia din vremea lui Dante, cuvîntul îl desemna pe cel care ucide pentru bani. După cum a demonstrat Pagliaro, adjectivul perfido care îl califică, în versul 50, pe assessin, este folosit cu sensul de ‘necredincios’, ‘trădător’, pentru ‘ucigaşul plătit care încalcă obligaţia tăcerii pe care el, se presupune, şi-a luat-o odată cu preluarea mandatului ticălos’. (…) Ucigaşii plătiţi erau condamnaţi în Evul Mediu să fie îngropaţi de vii, cu capul în jos” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIX_9

«Şi el a strigat: ‘Deja eşti aici, deja eşti aici, Bonifaciu? Cu mulţi ani m-a minţit înscrisul. Aşa curînd te-ai săturat de-acele averi, pentru care n-ai ezitat s-o înşeli pe frumoasa Doamnă şi apoi s-o sfîşii?’. Am rămas ca oamenii ce stau batjocoriţi, căci nu pricep ce li s-a răspuns şi nu ştiu ce să spună» (v. 52-60). Păcătosul îşi închipuie că Dante, venit lîngă el, este Bonifaciu al VIII-lea şi este surprins că a ajuns mai devreme decît îl aştepta. Cum de-a renunţat aşa repede la goana după averi, de dragul căreia papa a trădat Biserica, doamna cea nobilă, pe care a învrăjbit-o? Dante nu pricepe despre ce este vorba şi rămîne înţepenit, nu ştie ce să replice. “Osînditul care vorbeşte este Giovanni Gaetano Orsini, papă între 1277 şi 1280 cu numele de Nicolae al III-lea. Iată cum îl descrie un vechi comentator, Lana: ‘Pentru a agonisi bani nu se obosea şi nu se sătura să vîndă şi să înstrăineze lucrurile spirituale de dragul celor temporale, comiţînd mereu simonie, prin aceea că orice act al lui era îndreptat să obţină finanţe; şi urmărea asta pentru a se ridica pe sine şi pe alţii peste oameni’. Nicolae al III-lea îl confundă pe Dante cu Bonifaciu al VIII-lea, pontiful destinat să-i ia locul la gura gropii destinate papilor simoniaci şi se miră că a ajuns înainte de data prevăzută (Bonifaciu al VIII-lea, urcat pe tronul pontifical în 1294, a murit în 1303, la trei ani după călătoria imaginară a lui Dante în lumea de dincolo, realizată în primăvara anului 1300). Bonifaciu al VIII-lea este considerat de Dante principalul responsabil de nenorocirile Florenţei (a susţinut partidul Negrilor, care l-a obligat pe Poet să plece în exil). În mai multe locuri din Comedie, figura acestui pontif, chemat de Dante să dea socoteală pentru greşelile lui politice, ca şi pentru încălcările legii lui Dumnezeu, se profilează în dimensiunile gigantice ale unui geniu al răului. Despre Bonifaciu al VIII-lea scrie un istoric guelf, Villani: ‘a fost foarte avid de bani, pentru a mări Biserica şi propriile rude, nu-şi frămînta conştiinţa din cauza averii, fiindcă spunea că-i al lui tot ce-i al Bisericii’. Marea temă a acestui cînt este răsturnarea raportului dintre valorile umane (bogăţia, puterea) şi valorile divine (bontade, din versul 2). Ea este evidentă nu doar din poziţia simoniacilor, înfipţi cu capul în jos în gropile lor, ci şi din raportul care se instituie de la început între Dante şi Nicolae al III-lea. ‘Acolo jos, unde totul e răsturnat, am spune că e răsturnată şi ierarhia: papa stă răsucit, iar un simplu laic, combinînd autoritatea cu zelul generos, îl ceartă şi îl blamează, aplecat spre picioarele unui pontif nu pentru a i le săruta, ci pentru a asculta mizerabila spovedanie şi a-i transmite reproşurile meritate’ (D’Ovidio)” (E.A. Panaitescu).

niccoloiii

Advertisements