Păstori nelegiuiţi (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XIX_16

«Şi de n-ar fi că mă opreşte respectul pentru cheile supreme, ce le-ai grijit în viaţa fericită, ţi-aş zice vorbe şi mai grele; fiindcă zgîrcenia voastră ticăloşeşte lumea, zdrobindu-i pe cei buni şi înălţîndu-i pe nemernici» (v. 100-105). Poetul simte respect faţă de instituţia papală, deşi îi dispreţuieşte profund pe slujitorii ei nedemni. Avariţia demnitarilor Bisericii răstoarnă valorile etice, îi persecută pe cei virtuoşi şi îi răsplăteşte pe cei păcătoşi. “Cuvintele lui Nicolae al III-lea, care sînt o mărturisire a simoniei, de care era afectată Biserica pînă şi în cei mai înalţi conducători ai săi, sînt urmate de o pătimaşă invectivă a lui Dante în care, după ce a proclamat gravitatea acelui păcat, faţă de conştiinţa evanghelică, arată efectele malefice pe care asemenea lăcomie a bunurilor pămînteşti o aduce în viaţa popoarelor din toată lumea creştină” (A. Pagliaro).

chiavi

Inf_XIX_17

«La voi, pontifii, s-a referit Evanghelistul, cînd cea care şade pe ape a fost văzută de el preacurvind cu regii; cea care s-a născut cu şapte capete şi şi-a luat vlaga din zece coarne, pînă cînd virtutea i-a plăcut soţului ei. Vi l-aţi făcut pe Dumnezeu din aur şi argint: ce diferenţă e între voi şi idolatri, decît că ei se închină la unul singur, iar voi la o sută?» (v. 106-114). La Roma papală ar fi făcut aluzie Sfîntul Ioan, atunci cînd a scris în Apocalipsă că a văzut prostituata depravîndu-se cu regii. Biserica beneficia de şapte sacramente şi zece porunci, care îi asigurau puterea spirituală. Dar apoi au venit Papii simoniaci, care au vîndut pe bani toate virtuţile creştine. “În Apocalipsă (17, 1 şi urm.), Sfîntul Ioan povesteşte că a avut viziunea asupra ‘judecăţii curvei celei mari, care şade pe ape mari, cu ea au curvit împăraţii pămîntului, şi locuitorii pămîntului s-au îmbătat de vinul curviei ei’ şi că a văzut, în pustie, ‘o femeie şezînd pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne’. Pentru Sfîntul Ioan, ‘curva mare’ este Roma păgînă. Ea şade pe ape, prin care trebuie să înţelegem ‘noroade, gloate, neamuri şi limbi’ (Apocalipsă 17, 15). ‘Cele zece coarne… sînt zece împăraţi, cari n-au primit încă împărăţia’ (Apocalipsă 17, 12). Dante, dezvoltînd liber pasajul biblic, identifică femeia (colei che siede) cu bestia (quella che con le sette teste nacque) şi se slujeşte de această alegorie pentru a desemna Roma papalităţii, acea Romă care a devenit creştină (şi, în calitatea ei creştină, s-a născut, a început să trăiască prin intermediul celor şapte sacramente (le sette teste) şi şi-a luat vlaga din cele zece porunci (diece corna), pînă cînd papa (suo marito) a contaminat-o cu simonia, împingînd-o, din lăcomie pentru bunurile pămînteşti, să se prostitueze (puttaneggiar) cu principii lumii, participînd la luptele pentru putere” (E.A. Panaitescu). “În această terţină sînt evidente ecourile biblice şi evanghelice: există aluzia la viţelul de aur adorat de evrei, trimiterea de asemeni biblică (‘şi-au făcut idoli de aur şi de argint’) şi evanghelică (‘nu veţi avea nici aur, nici argint’)” (T. Di Salvo).

Inf_XIX_18

«Vai, Constantin, cît rău a pricinuit nu convertirea ta, ci zestrea pe care de la tine a luat-o primul papă bogat!’. Şi pe cînd eu îi cîntam asemenea note, ori furia, ori conştiinţa îl muşca, tare zvîcnea cu ambele picioare. Sînt sigur că i-a plăcut călăuzei mele, cu-aşa faţă bucuroasă mi-a primit sunetul vorbelor adevărate» (v. 115-123). Convertirea împăratului Constantin a fost benefică, însă darul oferit de acesta Papalităţii a stat la originea răului. Dezlănţuirea vehementă a lui Dante îi provoacă o puternică suferinţă spiritului damnat, care îşi agită picioarele furios. În schimb Virgiliu îi ascultă vorbele cu bucurie. “Conform unei legende, considerate ca adevăr istoric în Evul Mediu şi demontate doar în secolul al XVI-lea de umanistul Lorenzo Valla, Constantin a dăruit, cînd s-a convertit la creştinism, cetatea Roma papei Silvestru I, punînd astfel bazele puterii temporale a papilor. Dante contestă în Monarhia valoarea juridică a acestei donaţii, susţinînd că nici un împărat nu poate avea dreptul de-a înstrăina o parte a Imperiului, acesta nefiind proprietatea personală a unuia singur şi, bazîndu-se pe Evanghelie, avertizează că Biserica nu poate accepta nici un bun temporal” (E.A. Panaitescu).

Inf_XIX_19

«De aceea cu ambele mîini m-a cuprins şi după ce m-a strîns călduros la pieptul lui, a urcat înapoi pe calea de unde a coborît. N-a fost osteneală să mă ţină lipit de el, pînă m-a dus pe culmea punţii ce trece dintr-a patra în a cincea văgăună. Aici suav şi-a depus încărcătura, pe stînca aspră şi abruptă, ce pentru capre ar fi o trecătoare grea. Apoi o altă vale mi s-a descoperit» (v. 124-133). Virgiliu l-a îmbrăţişat pe Dante şi l-a ajutat să urce înapoi pe stîncă, după întîlnirea cu păcătosul. Ţinutul muntos era greu practicabil chiar şi pentru caprele sălbatice. De sus o altă bolgie i s-a oferit privirii poetului. “De-a lungul episodului părea că Virgiliu a fost dat la o parte; subiectul conflictului dintre profetul Dante şi papa adulter fusese de ordin religios, se referea la un păcat care exista pentru un creştin. Acum reapare cu chipul vesel, cu o reacţie de bucurie: şi raţiunea recunoaşte adevărul cuvintelor pronunţate de Dante, le validează aproape afirmînd că simonia este păcatul care jigneşte nu doar conştiinţa religioasă, ci şi raţionalitatea, pe scurt omenirea” (T. Di Salvo). “Cîntul continuă, pe ton liniştit, povestind ascensiunea tăcută a lui Dante şi Virgiliu, pe peretele bolgiei şi apoi pînă la podul următor. Acesta este unul din modurile în care adesea se termină cînturile cele mai dramatice din Comedie, ca pentru a stinge şi a epuiza tensiunea acumulată, înainte de redobîndirea suflului, în vederea evenimentelor noi şi diferite pe care le oferă călătoria” (Chiavacci Leonardi).

simmbolistica

Advertisements