Lacrimi pe buci (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a patra bolgie. Ghicitorii mărşăluiesc plîngînd, cu capul răsucit în spate pe umeri. Tiresias. Manto. Întemeierea Mantovei. Alţi magi şi vrăjitori.

Inf_XX_1

«Despre un nou chin trebuie să scriu versuri şi să dau materie cîntului douăzeci din prima carte, care-i despre cei scufundaţi. Eu eram deja încordat să privesc în străfundul descoperit, ce se scălda în plînsete sfîşietoare; şi am văzut venind lume prin valea rotundă, tăcînd şi lăcrimînd, la pas cum fac în lumea noastră cortegiile» (v. 1-9). Poetul trebuie să descrie acum un alt tip de tortură, în cîntul XX al Infernului, ce vorbeşte despre osîndiţi. Personajul Dante se uita atent în fundul bolgiei, pentru a vedea procesiunea de păcătoşi, care înainta plîngînd în linişte. Prima terţină “a stîrnit cîteva perplexităţi, inclusiv pentru formula folosită, care o aminteşte pe cea folosită de menestreli, care, pentru a ţine trează atenţia ascultătorilor sau pentru a-i atrage la reprezentaţiile lor promiteau şi se mîndreau cu subiecte noi, extraordinare, în orice caz prin nimic asemănătoare celor cunoscute. În acest caz adjectivul nou nu înseamnă diferit de altele, ci ‘neobişnuit’, ‘extraordinar’” (T. Di Salvo). “Un început trist, ca al celui care deja e ostenit să descrie chinuri mereu diferite şi tot mai groaznice. (…) Unii înţeleg că este vorba de torturi extraordinare, dar aceasta nu corespunde efortului neplăcut exprimat în primele versuri” (Chiavacci Leonardi). “În ritmul acestei procesiuni de suflete se percepe deja ceea ce va fi tonalitatea fundamentală a cîntului, străbătut de fascinaţia miturilor îndepărtate. Observă în această direcţie Caccia: ‘aici toată scena se extinde pe neaşteptate: valea oferă decorul pentru o amploare şi o rezonanţă pe care le-am numi pline de mister, şi se prelungeşte în atributul rotundă, care o extinde spre o curbă infinită, pe cînd verbul venind redă, prin plasarea lui sugestivă la începutul versului, înaintarea lentă a păcătoşilor, care tac şi plîng’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_2

«Îndată ce privirea mi-a alunecat pe ei în jos, uluitor mi-a apărut fiecare cu bărbia răsucită invers decît pieptul; căci faţa le era întoarsă spre fund şi erau obligaţi să umble înapoi, fiindcă vederea înainte le era închisă» (v. 10-15). Damnaţii aveau capul răsucit înapoi şi mergeau în spate, fiindcă nu puteau vedea în faţă. “Este unul dintre exemplele cele mai clare de echivalenţă: sufletele celor ce-au vrut să vadă prea multe în faţă sînt acum obligate să privească doar în urmă; au vrut să vorbească despre ceea ce-ar fi fost mai bine să tacă şi acum tac în eternitate; au vrut, cum notează Pietrobono, ‘să răstoarne sensul Scripturilor şi acum sînt ele răsturnate’. Asemenea semnificaţii ‘nu rămîn un produs al creierului, ci devin vii, sînt respirate de parcă ar fi suspendate în clima halucinantă a acestei bolgii sub pecetea tăcerii’ (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XX_3

«Poate că vreunul s-a răsucit aşa odinioară, de paralizie; dar eu n-am văzut şi nici nu cred să existe. Dacă Dumnezeu îţi dă voie, cititorule, să tragi învăţăminte din această lectură, gîndeşte-te singur de puteam rămîne cu chip uscat, cînd imaginea noastră de aproape am văzut-o aşa învîrtită, că lacrima din ochi le uda şanţul dintre buci» (v. 16-24). Poetul nu ştie de-a existat vreodată om, rămas aşa deformat de paralizie. Dar cere aici înţelegerea cititorului, pentru faptul că a izbucnit în plîns la vederea figurii umane, schingiuite şi întoarse în asemenea hal, încît lacrimile îi curgeau peste buci. “Omul, cu trupul său făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, i se părea lui Dante a fi ‘prin efectele înţelepciunii divine, admirabil’ (Convivio III, 81). Aici, în această înfricoşătoare răsucire, îi este jignită demnitatea, îi sînt degradate nobleţea şi perfecţiunea pe treapta creaturilor; de aceea Poetul resimte o durere profundă, un sentiment de oroare şi, totodată, de umilire, în faţa acestei degradări pe care, în calitate de om, o resimte ca fiind a sa” (E.A. Panaitescu). “Deformarea nu numai că are ceva magic şi monstruos, ci e şi degradantă şi ajunge pînă la obscenitatea acelui plîns ce cade pe partea cea mai vulgară a omului. Nu păcătoşii, nu natura păcatului îl împing la compasiune, ci doar această tragică deformare şi vulgara abrutizare a trupului uman: acolo găseşte jignită întreaga omenire, se găseşte jignit pe sine însuşi” (E. Caccia).

indovini

Advertisements