Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: November, 2014

Metamorfoze (3)

Inf_XXV_7

«Eu nu-i cunoşteam; dar s-a întîmplat, cum se întîmplă uneori, ca unul să-l numească pe celălalt, spunînd: ‘Cianfa unde o fi rămas?’; la care eu, ca stăpînul meu să ia aminte, mi-am pus degetul în sus de la bărbie la nas. Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred» (v. 40-48). Cei trei hoţi vorbesc între ei despre al patrulea. Dante îl îndeamnă pe Virgiliu să tacă, pentru a-i asculta pe păcătoşi. După aceea i-a fost dat să asiste la o situaţie incredibilă, după cum îşi previne cititorul, adresîndu-i-se direct în cadrul poemului. “Despre florentinul Cianfa, consilier al Căpitanului Poporului în 1282, care ţinea de familia Donati, căpetenia Negrilor, un vechi comentator scrie că ‘mereu s-a distrat să fure animale, să şterpelească sticle şi să golească puşculiţe’; dar, pe lîngă o asemenea caracterizare ironică, avînd inflexiuni legendare, se ştiu puţine lucruri despre acest personaj” (E.A. Panaitescu). “Tehnica adresării directe către cititor, fie pentru a-l stimula, fie pentru a-l atrage în acţiune, Dante o foloseşte nu de multe ori în cadrul poemului: era o tehnică întrebuinţată de bufonii de la curte şi de actorii ale căror spectacole se desfăşurau în faţa unui public, pe care se străduiau să-l înflăcăreze, implicîndu-l ca participant. Aici Dante operează în două direcţii: pe de o parte subliniază că faptul este aproape incredibil, pe de altă parte îl pregăteşte pe cititor pentru scena de teroare ce va urma îndată, dar deja în faţa unui public avertizat” (T. Di Salvo).

Inf_XXV_8

«Cum îmi ţineam ochii deschişi la ei, un şarpe cu şase labe se aruncă spre unul şi se caţără pe el. Cu labele din mijloc i-a cuprins burta, cu cele din faţă l-a prins de braţe; apoi l-a muşcat de unul şi cel’alt obraz; cele din spate spre coapse le-a întins, şi-a vîrît coada între amîndouă şi în spate peste rinichi a înălţat-o» (v. 49-57). Deodată un şarpe s-a năpustit asupra unuia dintre hoţi, l-a muşcat de obraji, l-a înfăşurat cu coada şi cu cele şase labe. “În legătură cu această primă metamorfoză a cîntului, în care s-a văzut ‘culmea poetică, adevărata cheie de boltă a episodului’ (Ferrero-Chimenz), observă cu acuitate Momigliano: ‘Pare o luare în posesie. Şarpele este instrumentul lui Dumnezeu, al justiţiei sale luminoase şi precise: fără aşa ceva, aderenţa sa la trupul hoţului n-ar fi aşa geometrică, nu ar exista, chiar şi în asemenea avînt, atîta sobrietate… Orice mişcare e destinată să obţină cea mai deplină întrepătrundere a celor două trupuri: şi nimic n-ar manifesta mai bine, decît matematica îmbinare a celor două fiinţe, intenţia divină de-a şterge în monstruoasa fuziune orice urmă a spiritului uman’. Violenta luare în posesie a omului de către şarpe este ‘afirmată şi repetată, cu nemiloasă urgenţă, de verbele care se succed cu repeziciune: si lancia, s’appiglia, avvinse, prese, addentò, avviticchiò. Este atît de vioaie această vitalitate animalică, încît ceva din ea, ca o atotputernicie bestială, pare să se transmită către iedera afectuoasă şi familiară, de care Poetul se foloseşte pe post de comparaţie’ (Ferrero-Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXV_9

«Iedera n-a strîns vreodată un copac, aşa cum oribila fiară şi-a încolăcit membrele pe ale celuilalt» (v. 58-60). Aşa cum iedera se încolăceşte pe un copac şi-l sugrumă, la fel a procedat şarpele cu păcătosul pe care l-a atacat. “Comparaţia are precedente în literatura clasică, la Ovidiu şi Horaţiu: însă fenomenul se poate observa în realitate cu uşurinţă, astfel că nu se ştie pînă unde a prevalat sugestia literară, sau dacă aceasta a coincis cu observaţia directă” (T. Di Salvo).

metamorfoza1

Advertisements

Metamorfoze (2)

Inf_XXV_4

«Pe umerii lui, în spate la ceafă, cu aripile deschise stătea un dragon; şi foc vărsa asupra celui care-i ieşea în cale. Maestrul meu a spus: ‘Ăsta e Cacus, care sub stînca muntelui Aventino a făcut adesea lacuri de sînge» (v. 22-27). Centaurul care-l căuta furios pe Vanni Fucci, pentru a-l pedepsi, ţinea pe umeri un dragon ce scuipa flăcări pe gură. În timpul vieţii el şi-a avut adăpostul într-o peşteră de pe muntele Aventino, unde s-a comportat cu mare cruzime. “Centaurul Cacus, fiul lui Vulcan, s-a slujit de înşelăciune, pe lîngă violenţă, cum precizează Virgiliu într-un pasaj din Eneida (VIII, v. 206) pentru a-l jefui pe Hercule de cîteva juninci şi cîţiva tăuraşi din turma care fusese a lui Gerion. Pentru a-şi face pierdute urmele, Cacus a tîrît de coadă animalele furate, obligîndu-le să meargă cu spatele pînă la peştera lui. Acesta e motivul pentru care nu se află împreună cu ceilalţi centauri, ca paznic al cercului în care sînt pedepsiţi, împreună cu ucigaşii, cei ce au furat slujindu-se doar de violenţă. Figura pe jumătate umană, pe jumătate animalică, descrisă de Virgiliu, este deformată de Dante, prin adăugarea şerpilor încolăciţi şi a dragonului care vomează flăcări, după un gust tipic medieval. Ea devine, faţă de originalul virgilian, mai groaznică şi mai grotescă totodată” (E.A. Panaitescu). “Evul Mediu îşi imagina dragonii ca pe nişte şerpi cu aripi: acestor elemente le adaugă Dante aici focul vărsat pe gură. Probabil că imaginea i-a venit de pe frescele ce reprezentau triumfuri ale morţii sau judecăţi universale” (T. Di Salvo).

Inf_XXV_5

«Nu merge pe acelaşi drum cu fraţii săi, pentru furtul cu înşelăciune comis asupra marii turme ce i-a stat aproape; dar i s-au terminat faptele mişele sub ghioaga lui Hercule, care poate i-a tras o sută, dar el n-a simţit nici zece’» (v. 28-33). Cacus nu stă împreună cu fraţii săi centauri fiindcă, în plus faţă de ei, a comis furturi prin înşelăciune. Unii comentatori îi contestă calitatea de centaur şi înfrăţirea cu ceilalţi gardieni infernali, datorită calităţii sale de fiu al lui Vulcan. Cacus şi-a sfîrşit viaţa violentă, ucis de Hercule, care l-a pedepsit pentru jaful comis, zdrobindu-l cu ghioaga (sau, în textul lui Virgiliu, sufocîndu-l). “Prezentarea sarcastică a morţii lui Cacus, prin mîna lui Hercule (ironia stă într-un adverb – forse – şi în opoziţia simetrică a celor două emistihuri din versul 33, prin care lui diè îi corespunde sentì, iar lui cento, diece) nu se rezolvă într-o simplă persiflare, la nivelul unui joc de cuvinte răutăcios, dar în fond nevinovat. Pentru V. Rossi, ‘în această frază există o mică batjocură’; pentru Torraca: ‘observaţia lui Virgiliu are ceva subtil şi ne face să zîmbim prin finalul neaşteptat’; acelaşi punct de vedere este exprimat în monografia dedicată acestui cînt de Ferrero şi Chimenz. Mai îndreptăţit pare Momigliano, cînd vede aici expresia unei ‘vitalităţi viguroase’” (E.A. Panaitescu). “Zece şi o sută sînt, la fel ca azi, numere nedeterminate, simbolice; toată fraza vrea să exprime furoarea imensă a lui Hercule, care izbeşte înnebunit, copleşit de mînie, după cum îl prezintă Virgiliu în Eneida (VIII, 219)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXV_6

«Pe cînd vorbea aşa şi ăla a trecut înainte şi trei spirite au venit sub noi, pe care nici eu, nici călăuza mea nu le-am observat, decît atunci cînd au strigat: ‘Cine sînteţi voi?’: încît conversaţia ni s-a oprit şi i-am ascultat doar pe ei apoi» (v. 34-39). Trei fapte se succedă cu mare rapiditate: explicaţiile lui Virgiliu, intrarea/ieşirea din scenă a lui Cacus şi apariţia altor damnaţi, despre care vom afla că sînt trei hoţi florentini: Agnolo Brunelleschi, Buoso dei Donati şi Puccio Sciancato. “Pe cînd… şi ăla…: o construcţie parahipotactică (…) avînd aici funcţia de-a sublinia simultaneitatea faptelor. (…) Avem o construcţie parahipotactică, atunci cînd o conjuncţie coordonatoare este inclusă în faţa principalei, ca o reluare, după propoziţia subordonată. Procedeul, aparent un anacolut, este folosit în alte locuri pentru a exprima contemporaneitatea” (Chiavacci Leonardi).

puccio

Metamorfoze (1)

Cercul al optulea, a şaptea bolgie. Hoţii. Centaurul Cacus. Şarpele-om şi omul-şarpe.

Inf_XXV_1

«La capătul vorbelor, hoţul şi-a ridicat ambii pumni a măscărie urlînd: ‘Na, Doamne, asta-i pentru tine!’. De-atunci mi-au fost prieteni şerpii, căci unul i s-a-ncins iute de gît, parc-ar fi zis: ‘Mai tacă-ţi gura!’; şi altul de braţe l-a legat, înfăşurîndu-se înainte, că nu se mai putea clinti cu ele» (v. 1-9). Vanni Fucci îşi încheie monologul delirant – prin care s-a biciuit pe sine şi l-a izbit pe Dante cu o profeţie ameninţătoare, din plăcerea de a-i provoca durere – cu un gest ordinar, de sfidare a lui Dumnezeu. Spre bucuria poetului, şerpii s-au năpustit îndată asupra păcătosului pentru a-l reduce la tăcere. “Puternica terţină iese în evidenţă la începutul cîntului, răspîndind teamă şi stupoare pentru o asemenea îndrăzneală arogantă, din care nu avem alt exemplu în tot Infernul” (Chiavacci Leonardi). “În legătură cu gestul obscen al lui Vanni Fucci poate fi util să amintim cele scrise de Villani în Cronica sa (VI, 5): pe stînca pistoieză de la Carmignano ‘era un turn înalt de 150 de braţe şi în vîrf avea două mîini de marmură cu pumnul strîns şi degetul mijlociu scos batjocoritor spre Florenţa’. În comentariul său, Tommaseo informează despre o dispoziţie a comunei Prato, potrivit căreia cel care va face un asemenea gest către imaginea lui Dumnezeu ori a Sfintei Fecioare trebuie să plătească ‘zece lire de fiecare dată: dacă nu, va fi biciuit’. Gestul imprevizibil şi gratuit al hoţului – care, după ce-a devenit ‘solemn şi sever ca un profet’, pentru a-i prezice adversarului politic înfrîngerea Albilor, ‘îl apostrofează scurt pe Dumnezeu, cu o batjocoritoare familiaritate, de parcă s-ar răsti la un tovarăş, ori la un adversar de certuri şi scandaluri’ (Ferrero-Chimenz) – este în asemenea termeni motivat de Torraca: ‘Vanni Fucci… la capătul profeţiei sale… este aşa plin de o satisfacţie răutăcioasă şi totodată aşa de excitat, încît îndrăzneşte să se ridice chiar împotriva lui Dumnezeu… Să nu se bucure Dante că l-a văzut, nu trebuie nici Dumnezeu să se bucure că l-a azvîrlit aşa de jos; şi ce mai contează osînda şi tortura, dacă a putut astfel să înfigă un pumnal în inima celui viu, a acelui Alb, a acelui duşman al său?’” (E.A. Panaitescu). “Gestul vulgar delle fiche, care se făcea cu pumnul închis, scoţînd degetul mare printre arătător şi mijlociu (unul dintre gesturile în care vulgaritatea prevalează asupra semnificaţiei reale, care uneori e destul de departe de ceea ce insinuează gestul însuşi) (…) completează coerent figura acestui nemernic, de o aroganţă ireductibilă. Ceea ce uimeşte îndeosebi la acest damnat este voinţa reală de neacceptare a înfrîngerii, trufia neîmblînzită, care nu se lasă domolită de pedepsele ce-i sînt administrate. Împotriva lui, pe plan etic, Dante nu găseşte alt răspuns decît cel dat în Evul Mediu încăpăţînaţilor, îndărătnicilor: alte pedepse, mai severe. Asta explică intervenţia rapidă a şerpilor care-l blochează pe damnat, dar nu-l sfîşie. Dante n-a depăşit indicaţiile de o raţionalitate matematică: ai comis păcatul, trebuie să fii pedepsit; nu te supui în faţa pedepsei, dovedeşti că meriţi alte pedepse, mai consistente” (T. Di Salvo).

Inf_XXV_2

«Vai, Pistoia, Pistoia, de ce nu te-ndupleci să-ţi dai foc şi să pieri, fiindcă îţi întreci în fărădelegi strămoşii? Prin toate cercurile întunecate ale Infernului n-am văzut spirit aşa trufaş împotriva lui Dumnezeu, nici măcar pe cel azvîrlit la Teba de pe ziduri» (v. 10-15). Dante rămîne uluit de nemernicia păcătosului şi, cuprins de indignare, se dezlănţuie într-un blestem împotriva cetăţii care i-a dat găzduire. Pistoia îşi depăşeşte în mîrşăvie întemeietorii – foşti ostaşi ai lui Catilina –, iar cetăţenii săi bat recorduri negative de trufie prin străfundurile Infernului, neegalate nici măcar de arogantul Capaneo. “Potrivit unei legende răspîndite în Evul Mediu, întemeietorii Pistoiei fuseseră soldaţii din armata lui Catilina, drept care, după cum scrie Villani, ‘nu trebuie să ne mirăm dacă pistoiezii au fost şi sînt oameni războinici, trufaşi, cruzi între ei şi cu alţii, căci provin din sîngele lui Catilina’. În ce priveşte invectiva lui Dante împotriva acestei cetăţi, ea, cum notează Tomaselli, apare perfect legitimată în cadrul principiilor juridice medievale, conform cărora toţi cetăţenii unei comune erau consideraţi părtaşi la delictul comis de unul dintre ei. Tonul apostrofării îl reia pe acela al profeţilor din Vechiul Testament: urarea exprimată de Poet este un răspuns indirect la prezicerea lui Vanni Fucci” (E.A. Panaitescu). “Imaginea unui asemenea damnat, într-o duşmănie aşa implacabilă împotriva lui Dumnezeu, trezeşte pe deplin conştiinţa creştină a lui Dante, care lansează o invectivă nu doar contra damnatului, ci şi contra cetăţii care i-a fost demn bîrlog şi care, fiindcă a dat naştere oamenilor de teapa asta, ar merita să dispară de pe faţa pămîntului” (T. Di Salvo).

Inf_XXV_3

«El a fugit că n-a mai scos o vorbă; şi am văzut un centaur plin de furie, care venea strigînd: ‘Unde-i? unde-i ticălosul?’. Nici Maremma nu cred că atîţia are, cîţi şerpi avea el pe crupă-n sus, pînă unde ne începe faţa» (v. 16-21). Vanni Fucci dispare fără a mai putea vorbi, în schimb năvăleşte în scenă un centaur furios, care-l caută pe damnat pentru a-l pedepsi suplimentar. Este vorba despre Cacus, personaj mitologic, aici acoperit de un hăţiş de şerpi pe jumătatea de jos, animalică, a trupului. “Scena e desprinsă dintr-un lagăr de concentrare: împotriva rebelului, pe lîngă obişnuiţii gardieni (şerpii), intervine şi temnicerul şef (centaurul), care ştie să aplice pedepse mai severe pentru împrejurări mai grave, care pretind, pentru a fi mai eficiente, autoritatea unui comandant” (T. Di Salvo). Maremma este “cunoscuta zonă cu hăţişuri şi mlaştini din Toscana meridională, pe atunci infestată de şerpi” (Chiavacci Leonardi).

cacco

Muşcătura şarpelui (8)

Inf_XXIV_22

«Apoi a zis: ‘Mai mult mă doare că m-ai prins în mizeria unde mă vezi, decît clipa cînd am fost smuls din cealaltă viaţă. Nu-ţi pot ascunde ce mă-ntrebi: aşa de jos sînt azvîrlit fiindcă am fost tîlhar de sfinte podoabe în sacristie» (v. 133-138). Umilinţa locului unde îşi ispăşeşte vina îi provoacă damnatului mai multă suferinţă decît momentul morţii sale. Totuşi el recunoaşte că a jefuit odoarele sfinte dintr-o biserică. “Vanni Fucci s-a definit ca o bestie (aceasta i-a fost porecla primită în timpul vieţii) şi cu perversă bucurie şi-a reafirmat în faţa lui Dante lipsa de omenie. Dar în roşeaţa care-i colorează chipul, atunci cînd este obligat să mărturisească faptul că, pe lîngă un om violent (motiv de fală), a fost şi hoţ, şi în declaraţia energică a amărăciunii sale (decît clipa cînd am fost smuls din cealaltă viaţă) se exprimă o durere umană şi o apreciere nepervertită a valorilor morale. Versurile 133-135 (…) dezvăluie în el prezenţa unei conştiinţe şi o suferinţă întunecată, de nevindecat. Pentru a se elibera de această durere, va încerca să facă un alt rău (profeţindu-i lui Dante înfrîngerea Albilor)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_23

«Şi pe nedrept s-a pus în cîrca altuia. Dar ca la vederea mea să nu te bucuri, de vei ieşi vreodată de la-ntuneric, cască urechile la vestirea mea şi-ascultă: Pistoia mai întîi de Negri se goleşte; apoi Florenţa îşi schimbă lumea şi obiceiurile» (v. 139-144). Altcineva a fost pedepsit, în mod incorect, pentru jaful comis de Vanni Fucci. Însă pentru a-şi revărsa propria suferinţă asupra colocutorului, damnatul îi prezice lui Dante un viitor întunecat. Mai întîi vor fi izgoniţi guelfii negri din Pistoia, iar ulterior vor fi alungaţi guelfii albi din Florenţa. “Vanni Fucci poate să se fălească mult şi bine cu bestialitatea şi degradarea lui; dar faptul că se ruşinează şi e furios pe greşeala sa infamantă de hoţ, care îl aruncă înapoi printre concetăţenii săi, în cadrul luptelor dintre Albi şi Negri (iar cel care-i stă în faţă şi-l acuză este un Alb) şi îl împinge la expresii de furie neputincioasă, la un întunecat avertisment al propriei sale mizerii, confirmă judecata lui De Sanctis: în Vanni Fucci a rămas ceva din Adam, el e omul care se zbate dureros între exagerare, ostentaţie, suferinţă şi ruşine. Prin această ţesătură de sentimente caută să răzbată, aruncîndu-şi asupra lui Dante suferinţa şi încercînd să-l împiedice pe interlocutorul lui să se bucure de recunoaşterea păcatelor. Aici revine politicianul care, fie şi numai prin vorbe, i se opune adversarului cu implacabilă înverşunare” (T. Di Salvo). “Pistoia mai întîi îşi pierde locuitorii, se goleşte de Negri (care în mai 1301 vor fi izgoniţi de Albi), apoi Florenţa îşi schimbă populaţia şi guvernul (Albii şi printre ei Dante vor fi expulzaţi din Florenţa, iar Negrii vor triumfa cu ajutorul lui Charles de Valois). Implicit prezicerea îl afectează şi pe Dante care, la fel ca bărbaţii din partidul său, va fi exilat din Florenţa. Iar aceasta este a patra profeţie a exilului, după cea a lui Ciacco, Farinata şi Bruneto, care îl loveşte pe Dante” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_24

«Scoate Marte neguri din Val di Magra, înfăşurat în nori tulburi; şi cu furtună aspră şi năvalnică la Campo Picen se va lupta; dar el deodată va sfîşia ceaţa, încît orice Alb va fi rănit. Şi ţi-am zis-o ca să te roadă durerea!’» (v. 145-151). Zeul războiului, Marte, va slobozi un fulger din Lunigiana (Val di Magra), învelit în nori întunecaţi. La Campo Piceno, în Pistoia, se va duce luptă crîncenă. Albii vor fi zdrobiţi. Păcătosul a ţinut să-i prefigureze lui Dante acest dezastru, pentru a-l vedea cum suferă la auzul veştilor tragice. “În stilul obscur al profeţiilor, Vanni Fucci îi prezice lui Dante înfrîngerea Albilor din Pistoia, de către Moroello Malaspina, marchiz de Giovagallo. (…) În coerenţă cu evoluţia metaforică a acestei profeţii, bătălia dintre Negri şi Albi este văzută ca o furtună. Moroello Malaspina a condus între 1302 şi 1306 un război împotriva cetăţii Pistoia, guvernată de Albi, care a avut în cucerirea castelului Serravalle (1302) şi a Pistoiei episoadele sale cele mai cunoscute. Nu este limpede la care dintre aceste evenimente face aluzie Vanni Fucci în profeţia sa” (E.A. Panaitescu). “În cuvintele de revanşă, pronunţate cu răutate aspră, se încheie prima parte a episodului dedicat lui Vanni Fucci: unul dintre cele două exemple (celălalt este al contelui Ugolino) în care acelaşi personaj trece în cîntul următor şi îşi completează povestea, suspendînd pauza obişnuită dintre cînturi: poate pentru a semnala personalitatea viguroasă şi debordantă a damnatului, care are o obrăznicie, o agresivitate care nu se epuizează în invectiva contra adversarului politic, împotriva omului viu, ce l-a găsit în fundul Infernului, ci urmăreşte pe cineva mai înalt şi mai puternic decît Dante. Adevăratul duşman al lui Vanni Fucci este Dumnezeu şi împotriva lui se năpusteşte acesta la începutul cîntului următor” (T. Di Salvo).

ladri4

Muşcătura şarpelui (7)

Inf_XXIV_19

«cînd se ridică şi-n jur priveşte, rătăcit de marea frămîntare pe care a suferit-o şi privind suspină; astfel era păcătosul ridicat mai apoi. Vai, aspră e puterea Domnului, că asemenea lovituri de răzbunare croieşte!» (v. 115-120). Bolnavul de epilepsie, după ce îşi revine din criză, priveşte dezorientat în jur şi nu pricepe ce-a păţit, asemeni păcătosului pedepsit de şerpi. Dreptatea administrată de Atotputernic are uneori un aspect foarte sever. “În cuvintele lui Dante nu e un sentiment de teamă pentru această putere divină strivitoare: Dumnezeul dantesc este un Dumnezeu teribil, dar drept, nu poate acţiona decît aşa cum face, şi în faţa dreptăţii sale trebuie să avem o atitudine amestecată de uimire şi supusă acceptare religioasă” (T. Di Salvo). “Vai, aspră e puterea Domnului: este figura adeseori întîlnită care se numeşte exclamatio, folosită la vederea suferinţelor îngrozitoare. Aici are rolul de interval, între zugrăvirea evenimentului tragic şi misterios şi confruntarea directă cu păcătosul” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIV_20

«Călăuza l-a întrebat apoi cine e; la care a răspuns: ‘Eu am picat din Toscana, de puţină vreme, în astă gaură ticăloasă. Viaţa bestială mi-a plăcut şi nu umană, ca un bastard ce-am fost; sînt bestia Vanni Fucci şi Pistoia mi-a fost demn bîrlog’» (v. 121-126). La întrebarea lui Virgiliu, păcătosul îşi precizează numele şi cetatea de origine. El se mîndreşte, arogant, cu propria sa nemernicie animalică, subliniată printr-o repetiţie: viaţa bestială… sînt bestia…  “Vanni, fiul nelegitim al nobilului Fuccio dei Lazzari din Pistoia, a militat în partidul Negrilor şi a luat parte la luptele civile care i-au însîngerat oraşul. Condamnat în lipsă, pentru crime şi jafuri, în 1295, s-a retras în castelul din Lizzano, de unde s-a întors după cîteva luni la Pistoia pentru a distruge casele Albilor. A fost în slujba Florenţei, în timpul războiului cu Pisa (1289-1293) şi poate că Dante l-a cunoscut cu acel prilej. Poetul îl plasează în bolgia hoţilor, pentru că îi atribuie furtul, survenit în decembrie 1292 sau ianuarie 1293, al statuii de argint a Fecioarei şi a Apostolilor, păstrate în capela Sant’Iacopo a domului din Pistoia. Pentru furt au fost inculpaţi un oarecare Rampino Foresi, apoi achitat, şi ulterior notarul Vanni della Monna, condamnat la moarte şi spînzurat. Vanni Fucci a murit în 1300. Figura lui Vanni Fucci are o măreţie tragică. Mulţi critici au văzut în el cel mai diabolic personaj al Infernului. Pentru De Sanctis, primele cuvinte pe care damnatul i le adresează lui Dante constituie deja ‘o profesiune de bestialitate’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_21

«Şi eu către călăuză: ‘Spune-i să nu şerpuiască şi întreabă-l ce vină l-a-mpins aici jos; că eu l-am ştiut om sîngeros şi băţos’. Iar păcătosul, care a-nţeles, n-a şovăit, ci şi-a îndreptat spre mine sufletul şi chipul, şi de ticăloasă ruşine s-a colorat» (v. 127-132). Dante îl admonestează pe Vanni Fucci, pentru aroganţa sa, prin intermediul lui Virgiliu. Apoi se interesează cum de-a nimerit acela, ca om violent şi înfumurat, printre hoţi. Damnatul nu se ascunde în faţa întrebării, deşi se colorează la chip de ruşinea umilinţei că a fost surprins într-un asemenea loc degradant. “Premisa discursului pe care Dante îl desfăşoară în sinea sa este următoarea: mă aşteptam să-l găsesc printre violenţi, întrucît îi cunoşteam activitatea sîngeroasă; dacă e printre hoţi, probabil că a comis un furt de care nu ştiam şi aş vrea să-l aflu” (T. Di Salvo). “Ruşinea e numită aici ticăloasă, adică dictată de un sentiment de furie şi de dispreţ, pentru a o distinge de cea care uneori îl face pe om demn de iertare, întrucît reprezintă o recunoaştere implicită a greşelii. Vanni Fucci nu cunoaşte ruşinea păcatului comis, cu care dimpotrivă se mîndreşte arogant, ci cealaltă, impusă de furia de-a fi fost recunoscut răspunzător de un furt ce-l degradează şi îl umileşte şi care, prin urmare, n-ar vrea să fie ştiut de alţii” (T. Di Salvo).

ladri3

Muşcătura şarpelui (6)

Inf_XXIV_16

«Şi iată spre unul de pe partea noastră s-a năpustit un şarpe, care l-a muşcat unde gîtul se lipeşte de umeri. N-apuci să scrii un O sau I, cum s-a aprins şi-a ars şi tot s-a preschimbat în cenuşă prăbuşită» (v. 97-102). Un damnat din apropiere a fost muşcat la baza gîtului şi sufletul gonit s-a aprins fulgerător, căzînd la pămînt sub formă de cenuşă. “După ce-a evocat numărul uriaş de şerpi care umplu bolgia, Poetul, descriind transformarea unuia dintre damnaţi, pune accentul pe rapiditatea şi ciudăţenia acestei metamorfoze. În ceea ce priveşte imaginea din versul 100, asemănătoare celei din versul 6 (dar puţin durează în pana ei acuarela), Anonimul Florentin explică: ‘aceste două litere, o şi i se notează dintr-o singură trăsătură de peniţă şi prin urmare se scriu mai iute decît celelalte, care-şi primesc forma din mai multe trăsături cu peniţa’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_17

«Şi după ce-a fost pe jos nimicit, pulberea s-a adunat singură şi în el însuşi s-a schimbat pe dată: astfel spun marii înţelepţi că fenixul moare şi-apoi renaşte, cînd al cinci sutelea an s-apropie» (v. 103-108). Căzută la pămînt, cenuşa s-a recompus şi păcătosul şi-a venit în fire, asemeni păsării Phoenix, ce se întoarce mereu la o nouă viaţă după 500 de ani. “Pasărea Phoenix este un animal mitologic, despre care au povestit scriitorii din antichitate. Comparaţia din versurile 106-111 i-a fost inspirată lui Dante probabil de Ovidiu, dar devine, faţă de textul latin, mult mai bogată de viaţă poetică” (E.A. Panaitescu). “Această pasăre mitică, despre care vorbesc nu doar poeţii, dar şi istoricii, naturaliştii şi enciclopediştii, murea tot la cinci sute de ani, arzînd pe un mănunchi de ierburi aromate, iar apoi învia îndată din propria sa cenuşă. Mitul, aparţinînd religiei egiptene, era simbolul perpetuării vieţii. Imaginea era răspîndită în lirica secolului al XIII-lea – provensal şi italian – ca metaforă a iubirii. Dante, cum se întîmplă adesea, o transpune din regiunea abstractă a unui topos literar în cea a unei realităţi concrete şi vizibile” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIV_18

«Iarbă şi grîne în viaţa sa nu paşte, ci doar lacrimi de tămîie şi ghimbir, de nard şi smirnă îi sînt faşele funebre. Şi cum e cel ce cade, dar nu ştie cum, prin puterea diavolului ce la pămînt îl trage, ori altă meteahnă ce leagă omul» (v. 109-114). Pasărea Phoenix nu se hrăneşte cu alimente obişnuite, iar cuibul în care moare e tivit cu plante aromate. Pe de altă parte, păcătosul văzut de Dante s-a prăbuşit fulgerător la pămînt, ca un posedat de diavol, ori ca un epileptic. “Comparaţia, foarte precisă şi eficientă, este între damnatul care se ridică rătăcit, suspinînd uluit, bănuitor, încercînd să-şi recapete conştiinţa asupra sa şi a lucrurilor, şi cel care, lovit de un atac de epilepsie se trezeşte şi, după neliniştea pe care i-au provocat-o convulsiile, îşi revine în fire, dar încă are mintea neclară. Descriindu-l pe epileptic, Dante mai spune că funcţiile lui vitale, în special conştiinţa, se blochează fie prin intervenţia diavolului, fie prin obturarea venelor (oppilazion): în primul caz este vorba de posedare diabolică, nu de epilepsie. Dar se pare că atît epilepticul, cît şi posedatul prezintă aceleaşi caracteristici externe, sînt văzuţi într-o singură manifestare, dacă nu identică, măcar asemănătoare” (T. Di Salvo).

ladri2

Muşcătura şarpelui (5)

Inf_XXIV_13

«‘Alt răspuns’, zise, ‘nu-ţi dau decît făcînd; fiindcă cerinţa cinstită trebuie urmată cu fapta în linişte’. Noi am coborît puntea din capătul unde se uneşte cu a opta rîpă şi-apoi mi-a fost bolgia descoperită: şi-am văzut în ea oribil vălmăşag de şerpi şi de-aşa diverse feluri, că amintirea şi-acum sîngele mi-l îngheaţă» (v. 76-84). Virgiliu dă curs dorinţei oneste de cunoaştere exprimate de Dante. În bolgia hoţilor le apare în faţa ochilor o teribilă încleştare de şerpi, din cele mai diferite şi monstruoase specii. “Răspunsul lui Virgiliu are toată savoarea sfaturilor de bună purtare, bogate în indicaţii morale şi comportamentale. (…) Dacă din expresiile şi frazele de acest fel, răspîndite în poem, am face o antologie, ar rezulta un mic tratat cu legi şi norme de comportament, create încet încet şi adoptate de civilizaţia cavalerească şi curtenească” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_14

«Să nu se mai fălească Libia cu nisipul ei; că dacă produce chelidri, iaculi şi faree şi cencri cu amfisbine, atîtea spurcăciuni şi jivine nicicînd n-a arătat Etiopia toată, cu malul sterp deasupra Mării Roşii» (v. 85-90). În nici o ţară cu climă aspră nu s-au mai văzut atîtea feluri de tîrîtoare groaznice. “Speciile de şerpi pe care le aminteşte aici Dante se găsesc într-un pasaj din Farsalia lui Lucan (IX, v. 711-720). Chelidrii, potrivit autorului latin, ar degaja fum, în timp ce se tîrăsc; iaculii ar avea capacitatea de-a zbura; fareele ar lăsa în urma lor o dîră cu coada; cencrii ar înainta mereu în linie dreaptă; amfisbinele ar avea două capete. După cum a notat Sante Muratori, în această prezentare, pe care Dante o face ansamblului bolgiei a şaptea, folosirea termenilor rari şi trimiterea la ţări exotice ne introduc în acea atmosferă de mister ce caracterizează metamorfozele la care vom asista. Descrierea transformării hoţilor, care începe aici, nu trebuie considerată ca un simplu pasaj de îndemînare scriitoricească, deşi Dante arată că e conştient de dificultatea temei tratate şi de propria sa îndemînare, cu care se laudă. ‘De fapt şi aici inspiraţia lui Dante este mai complexă şi mai profundă decît apare la prima vedere. Detaşarea artistică, ce conduce tehnica descriptivă şi îndeamnă fantezia să se descătuşeze într-un fel de divertisment umanist de miraculoasă înţelepciune inventivă şi figurativă, generează la rîndul său o stare sufletească de crudă şi dispreţuitoare judecată morală’ (Sapegno)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_15

«Prin mulţimea crudă şi scîrboasă fugeau suflete goale şi-nfricoşate, fără a spera la ascunziş ori elitropie: cu şerpi aveau legate mîinile la spate; aceştia îşi scoteau capul şi coada pe lîngă şolduri, li se încolăceau pe dinainte» (v. 91-96). Sufletele despuiate şi înspăimîntate ale păcătoşilor alergau printre şerpi, fără a găsi vreun ascunziş ori vreo piatră fermecată, care să le facă invizibile. Aveau mîinile înlănţuite la spate de reptile, care li se prelingeau înainte pe lîngă şolduri şi li se încleştau pe burtă. “Echivalenţa care se ascunde în pedeapsa hoţilor e astfel explicată de comentatori: mîinile, de care s-au slujit în viaţă pentru a-şi pune la cale furturile, sînt acum imobilizate de şerpi. Aceştia, după unii, ar simboliza viclenia legată de ideea de furt. Şi în transformările pe care hoţii le suferă ar trebui să vedem o semnificaţie simbolică: ei ar fi astfel privaţi de bunul inalienabil al oricărui om: înfăţişarea umană” (E.A. Panaitescu).

ladri

Muşcătura şarpelui (4)

Inf_XXIV_10

«O scară mai lungă trebuie să urcăm; nu-i de-ajuns că am plecat de la aceştia: de mă-nţelegi, fă ca asta să-ţi fie de folos’. M-am ridicat îndată, arătînd mai multă vigoare decît aveam, şi-am zis: ‘Hai, că-s puternic şi cutezător’» (v. 55-60). Călătorilor le rămîne de urcat pe un traseu mai lung decît cel străbătut deja – o probabilă referire la ascensiunea în Purgatoriu. Dimensiunea simbolică a îndemnului poetic este evidentă: nu e suficient să scapi din păcat, trebuie să te avînţi către virtute. La auzul îndemnului muşcător, Dante se ridică imediat şi simulează chiar mai multă determinare decît avea în realitate. “Ultimele cuvinte sînt, din punct de vedere moral, o referire clară la procesul de eliberare din păcat, care prevede două momente, al desprinderii prin refuz şi al expierii prin purificare. Scara lungă şi dificilă pe care Dante mai trebuie s-o înfrunte în general este identificată cu purgatoriul; însă alţii înţeleg partea de drum care merge de la centrul pămîntului pînă la intrarea în purgatoriu; aceasta din urmă este explicaţia cea mai acceptată. Îndemnul adresat lui Dante, care nu trebuie să scape înţelesul tainic al cuvintelor este o invitaţie adresată creştinului, credinciosului, să nu uite că drumul spre purificare trece prin victoriile asupra ispitei, este recucerirea libertăţii interioare” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_11

«Am pornit în sus, pe marginea stîncoasă, strîmtă, greoaie şi mai abruptă ca-nainte. Mergeam vorbind ca să nu par fără vlagă; la care o voce a ieşit din altă groapă, cu vorbe nedesluşite» (v. 61-66). Urcuşul este reluat în ciuda greutăţilor. Deodată s-a auzit o voce neclară de undeva. “Continuă motivul călătoriei, cu unele variaţii ce tind să sublinieze dificultăţile tot mai mari ale acestor coborîşuri şi urcuşuri de-a lungul pereţilor şi peste punţile bolgiilor. Aici prezenţa a patru adjective nu înseamnă doar sublinierea dificultăţii, ci şi pregătirea pentru un spectacol la care, dacă se ajunge pe căi strîmte şi abrupte, sufletul trebuie să se aştepte ca la un lucru greu de conceput şi, de aceea, mai înfricoşător” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_12

«Nu ştiu ce-a spus, deşi eram pe vîrful punţii care deja trece pe-acolo: dar cine vorbea, părea că se şi mişcă. Eram aplecat în jos, dar ochii aţintiţi nu puteau răzbate în străfundul întunecos; drept care: ‘Maestre, fă să ajungi pe cealaltă margine şi să coborîm zidul; căci aşa cum nu pricep ce-aud, la fel nu văd ce privesc’» (v. 67-75). Cu toate că poeţii se aflau deja pe punte, nu se înţelegea sensul cuvintelor auzite. Dante îi cere călăuzei sale să coboare împreună în bolgie, pentru a vedea şi a înţelege despre ce anume este vorba. “Aşa cum de-aici aud vocile, dar nu înţeleg cuvintele, tot astfel văd în fundul gropii nişte umbre, dar nu disting figurile, adică formele obiectelor” (Chiavacci Leonardi).

ascensione2

Muşcătura şarpelui (3)

Inf_XXIV_7

«Dar fiindcă Malebolge spre deschizătura puţului e toată înclinată, poziţia fiecărei văi face că o coastă urcă şi cealaltă coboară: am ajuns în sfîrşit la vîrful de unde ultima piatră se desprinde» (v. 37-42). Datorită înclinaţiei generale a pîlniei infernale, un perete de bolgie este mai înalt, iar celălalt este mai scund. “Întrucît Malebolge se înclină către puţul central, marginea internă dintre a şasea şi a şaptea bolgie este mai scurtă decît cea dintre a cincea şi a şasea” (T. Di Salvo). “Dante nu se mulţumeşte să ne ofere o descriere a felului în care i-a apărut lui peisajul infernal de-a lungul călătoriei, ci vrea să ne precizeze toate amănuntele despre cum este efectiv constituit: o structură geometrică în care se reflectă voinţa ordonatoare a lui Dumnezeu. De aici permanenta sa grijă de-a determina, printr-o terminologie tehnic precisă, forme, raporturi spaţiale şi măsuri ale lumii de dincolo. Acest realism, cu caracter mai ales ştiinţific, întrucît se naşte din grija pentru exactitate, diferă de cel prin care sînt surprinse intuitiv şi cu extraordinară putere de sinteză trăsăturile fundamentale ale unei situaţii sau ale unui personaj, dar este important pentru a umple de concreteţe şi seriozitate lumea închipuită de Poet. În pasajele din Comedie în care, ca aici, îşi propune să ne lămurească forma topografică a regiunilor pe care le-a vizitat, precizia grafică prevalează asupra reliefului plastic sau muzical al limbajului” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_8

«Suflarea mi-era din plămîni aşa de mulsă, cînd am fost sus, că nu puteam merge-nainte, ba chiar m-am aşezat pe loc. ‘Acum trebuie de lene să te lepezi’, a spus maestrul; ‘fiindcă şezînd în puf ori sub cuvertură, n-ajungi la faimă» (v. 43-48). Dante e istovit de efortul de-a ieşi din bolgie şi se aşează. Virgiliu îl admonestează. “Îndemnul lui Virgiliu către Dante, care deschide aici un fel de paranteză în povestire, are un ton solemn şi o desfăşurare de imagini care depăşesc bineînţeles contextul narativ al oboselii provocate de căţărare. Acea urcare devine alegoria înseşi vieţii lui Dante, iar osteneala este semnul durerilor şi al suferinţelor pe care a fost obligat să le îndure în exil, pentru a rămîne credincios misiunii sale şi a-şi duce la bun sfîrşit opera” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIV_9

«Fără de care viaţa cine şi-o consumă, aşa urme lasă după sine pe pămînt, ca fumul prin aer şi spuma prin apă. Ridică-te aşadar: învinge osteneala, cu sufletul ce cîştigă orice bătălie, dacă alături de trupul greu nu se ghemuieşte» (v. 49-54). Omul care îşi duce existenţa fără a căuta faima se iroseşte ca fumul în văzduh, ori ca spuma în apă. Dar toate oboselile trebuie depăşite cu sprijinul sufletului, care învinge încleştările, cînd nu se lasă copleşit de greutatea trupului. “Descrierea minuţioasă a căţărării celor doi poeţi are aici, cum notează Mattalia, ‘o evidentă valoare morală’. În dojana lui Virgiliu se afirmă cu vigoare idealul etic dantesc, prin care viaţa, un dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, trebuie să devină o datorie, o misiune. Dante nu este un spirit contemplativ; pentru el, dacă la temelia mîntuirii individului de condiţia sa imperfectă trebuie să stea intervenţia directă a lui Dumnezeu (a Graţiei), omul poate şi chiar trebuie să tindă spre bine, cu propriile sale puteri. În aceste versuri, îndemnul poetului latin se împodobeşte ‘cu o nuanţă «umanistă», prin prezenţa aluziei la «glorie»’ (Maier). Această trimitere caracterizează lumea culturală, care în poem îl are în Virgiliu pe purtătorul său de cuvînt (în tradiţia clasică, spre deosebire de cea creştină, orientată spre interioritatea conştiinţei, gloria fusese considerată printre scopurile cele mai măreţe pe care omul le poate atinge) şi funcţia sa alegorică (gloria se poate obţine doar prin intermediul raţiunii). (…) Dialogurile dintre maestru şi discipol au o valoare simbolică, de care nu trebuie să ne îndepărtăm: acolo se configurează lupta pe care sufletul, sub coordonarea raţiunii, o poartă pentru a învinge răul dinăuntru şi pentru a se face demn de Graţie. Din acest punct de vedere, chiar şi cel mai mărunt detaliu, pe itinerariul străbătut de cei doi poeţi, se poate dovedi fatal: o clipă de lene, un moment de odihnă a vigilenţei pot aduce sămînţa pierzaniei” (E.A. Panaitescu). Este memorabilă versiunea poetică oferită de Eta Boeriu acestei terţine: “Sus, deci, şi-nfrînge greul nevăzut, / cu suflet dîrz ce pururi biruieşte, / de nu se lasă covîrşit de lut”.

fatica

Muşcătura şarpelui (2)

Inf_XXIV_4

«La fel m-a speriat maestrul, cînd i-am văzut fruntea aşa supărată, dar boala şi-a primit iute leacul; pentru că, îndată ce-am ajuns la puntea dărîmată, călăuza spre mine s-a răsucit cu acea expresie dulce, pe care am văzut-o mai devreme la poalele muntelui. Braţele şi le-a deschis, după o hotărîre luată în sinea lui, privind bine ruina, şi m-a înşfăcat» (v. 16-24). Dante, văzîndu-l pe Virgiliu supărat de păcăleala suferită, s-a speriat ca ţăranul sărman, ce-a confundat bruma cu zăpada şi şi-a crezut compromisă activitatea. Însă cînd cei doi au ajuns la locul acoperit de ruinele punţii dărîmate, maestrul s-a întors către învăţăcel cu multă bunăvoinţă, fiind determinat să-l ajute mai departe, ceea ce îl reconfortează pe acesta. Un alt cititor interpretează diferit pasajul, punînd oscilaţia teamă-bucurie pe seama călăuzei: “Comparaţia, aşadar, se instituie între Virgiliu, care mai întîi se albeşte la chip şi e descumpănit, pentru a-şi reveni mai apoi şi a-şi relua comportamentul obişnuit de maestru afectuos şi sigur, şi ţăranul sărman, la care după o primă impresie de disperată neputinţă urmează alta, de reînflorire a speranţei şi a capacităţii de-a lua decizii. Tot restul, adică descrierea brumei care a căzut într-un anotimp neprecizat şi rapida schimbare la faţă a naturii (…) nu pare foarte pertinent, coerent în detaliile sale cu subiectul central. De aici diversitatea de opinii critice despre valoarea estetică a acestei comparaţii” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_5

«Şi cum cel ce acţionează şi estimează, de parcă mereu în faţă se gîndeşte, la fel, ridicîndu-mă pe vîrful unei stînci, arăta spre alt bolovan spunînd: ‘De acela să te agăţi pe urmă; dar încearcă întîi dacă te ţine’» (v. 25-30). Începe ascensiunea anevoioasă a celor doi pentru a părăsi bolgia ipocriţilor. Virgiliu îl ghidează pe Dante, evaluînd mai întîi direcţia de urmat şi efortul necesar, indicîndu-i apoi învăţăcelului ce are de făcut. “Observaţia, reflecţia, decizia: sînt cele trei momente care, potrivit lui Dante, trebuie să însoţească fapta care îşi propune să fie eficientă, care îl caracterizează pe adevăratul om de acţiune, deosebindu-l de un veleitar sau de unul prea reflexiv” (T. Di Salvo). “Cîntul (se va vedea mai bine îndată) este marcat de o serie de avertismente şi replici prin care Dante defineşte modelul său de om: reflexiv, meditativ, dotat cu forţa de a evalua, a decide şi a acţiona; între faptă şi meditaţie nu trebuie să existe motive de contrast, atît una cît şi cealaltă trebuie să se hrănească reciproc şi să dea viaţă unui om ce nu e doborît de lene şi descurajare şi nu se lasă pe seama unor decizii neaşteptate, iraţionale, nepregătite de raţiune” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_6

«Nu era calea pentru cei cu mantale, fiindcă noi abia, el uşor şi eu împins, puteam urca din piatră-n piatră; şi dacă, pe partea aceea, coasta n-ar fi fost mai scurtă decît pe altele, nu ştiu el, dar eu eram învins» (v. 31-36). Urcuşul era foarte abrupt, încît ipocriţii acoperiţi de mantalele de plumb n-ar fi putut ieşi pe-acolo. Din fericire peretele acela era mai scund decît pe partea cealaltă a bolgiei. “Fireşte că pe-acolo nu puteau trece damnaţii din a şasea bolgie, pare să se gîndească Dante” (Chiavacci Leonardi).

ascensione