Carnavalul cruzimii (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXI_10

«Apoi a trecut dincolo de vîrful punţii; şi îndată ce-a ajuns în a şasea rîpă, greu i-a fost s-arate fruntea sigură. Cu turbarea şi furia cu care cîinii se aruncă pe nenorocitul ce îndată cerşeşte pe unde se opreşte» (v. 64-69). Îndată ce Virgiliu a trecut în bolgia următoare, demonii s-au aruncat asupra lui ca nişte cîini turbaţi, care se năpustesc asupra bietului zdrenţăros, care îşi trage sufletul lîngă o casă, începînd să ceară pomană. “Comparaţia cu cîinii o aminteşte pe cea cu dulăul din versurile 44-45, dar aici atenţia Poetului se opreşte pe ceea ce, din punct de vedere logic, reprezintă doar un element secundar. În faţa dezlănţuirii cîinilor, subliniată de insistenţa (con quel… şi con quella…) prin care atacul lor este indicat mai întîi în abstracţia sa generică (furore) şi apoi văzut în manifestarea sa concretă, plastică, se evidenţiază figura nenorocitului (poverello), ale cărui durere şi umilinţă sînt subliniate printr-o simplă determinare adverbială (di subito). O clipă, Dante se desprinde de comedia vulgară care se desfăşoară sub ochii săi. Pericolul prin care trece maestrul a trezit în el umanismul profund” (E.A. Panaitescu). “Poverello: mai mult decît orice caracterizare, acest diminutiv compătimitor redă foarte bine impresia pe care o provoacă cerşetorul, o creatură dezarmată, neputincioasă, înspăimîntată, văzută în clipa cînd năvălesc asupra sa cîinii, simbol al forţelor negative care se îndîrjesc împotriva lui. Şi Virgiliu apare ca un poverello, un dezarmat, în clipa cînd se află în faţa unei păduri dese de căngi aţintite asupra lui. Elementul care-l deosebeşte pe cerşetor de Virgiliu e strigătul: primul roagă, Virgiliu se impune, cu vocea ridicată şi ameninţătoare, semn al siguranţei regăsite” (T. Di Salvo).

Inf_XXI_11

«s-au năpustit aceia de sub podeţ şi l-au ţintit cu toate căngile, dar el a strigat: ‘Nimeni să nu fie ticălos! Înainte de-a mă străpunge furcile voastre, să iasă în faţă unul dintre voi, care să m-asculte şi-apoi vă sfătuiţi dacă mă sfîrtecaţi’» (v. 70-75). Călăuza ridică vocea împotriva dracilor, strigîndu-le să nu-l agreseze înainte de-a lăsa pe vreun şef al lor să-i audă vorbele. “Cuvintele şi mai ales tonul imperios al lui Virgiliu poartă semnul acelei fermităţi de comportament pe care medievalii o considerau esenţială în lupta cu diavolul, cu asalturile sale, cu ispitele sale. Nu putem ajunge la un compromis cu diavolul, nu putem folosi un ton moale împotriva lui” (T. Di Salvo).

Inf_XXI_12

«Toţi au strigat: ‘Să meargă Coadă Rea!’; la care unul s-a dat în faţă – iar ceilalţi au stat pe loc – şi-a venit spre el zicînd: ‘La ce-i foloseşte?’. ‘Crezi tu, Coadă Rea, că m-ai văzut venind pînă aici’, i-a spus maestrul, ‘ferit de obstacolele voastre, fără a fi ajutat de voinţa divină şi soarta bună?» (v. 76-82). E trimis la pertractări Coadă Rea, care oricum e încredinţat de inutilitatea discuţiilor cu viitoarea victimă. Virgiliu îi atrage însă atenţia că a venit acolo purtat de voinţa cerurilor, care este în măsură să se impună în pofida oricărei cîrteli. “Diavolii sînt convinşi că nu vor avea nici un efect vorbele pe care Virgiliu vrea să le spună unuia dintre ei. Dar, din răutate pură, înainte de a-l tortura, sînt de acord să asculte ce are de zis. Şeful lor, Coadă Rea, exprimă această siguranţă condescendentă şi arogantă” (E.A. Panaitescu). “Este primul dintre diavolii (şi şeful lor) cărora Dante le dă un nume în această bolgie. Malacoda e creat după modelul Malebolge şi Malebranche; se subliniază nu doar ticăloşia lui, ci şi animalitatea sa înjositoare (coada nu e a unui asin, ci a unui animal feroce şi violent)” (T. Di Salvo).

virgiliu_negociaza

Advertisements