Carnavalul cruzimii (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXI_13

«Lasă-ne să trecem, fiindcă în ceruri se vrea ca eu să-i arăt altcuiva această potecă-mpădurită’. Atunci i s-a prăbuşit trufia de i-a căzut şi prăjina la picioare şi le-a zis celorlalţi: ‘De-acuma să nu fie vătămat’» (v. 83-87). Maestrul îi cere diavolului liberă trecere, pentru el şi pentru cel pe care-l însoţeşte, în numele voinţei divine. Răutatea demonului cade înfrîntă, iar şeful îşi îndeamnă subalternii să nu se atingă de călători. “Coadă Rea, aşa convins de propria superioritate faţă de necunoscutul nimerit în bolgia peste care el e stăpînul, descoperă în sine însuşi un învins, după ce-a auzit cuvintele lui Virgiliu; i s-a prăbuşit orgoliul, aşa cum i-a căzut şi prăjina. Paralelismul dintre atitudinea exterioară şi starea sufletească este subliniat de afinitatea strînsă a celor două verbe, dintre care unul reprezintă o uşoară variantă a celuilalt” (E.A. Panaitescu). “Discursul nu e inclus într-o formulă rapidă şi aproape magică, la fel ca în faţa lui Caron, e mai articulat şi urmează o linie care încearcă să le impună raţiune diavolilor care numai raţionali nu sînt. Mai întîi se spune că expediţia, dacă s-a desfăşurat fără obstacole pînă în acea bolgie, cu siguranţă are un motiv, apoi se precizează că în spatele ei stă divinitatea, aşadar călătoria a fost hotărîtă, este sprijinită de Dumnezeu, la sfîrşit se precizează cu pronumele ‘ne’ că alături de Virgiliu mai e şi altcineva şi se încheie cu o expresie care nu este atît de solemnă precum cea folosită cu Caron, deşi este o variantă a ei. Discursul se desfăşoară între blîndeţe, îndemn şi persuasiune: diavolul trebuie să-şi dea seama, în mod raţional, că cei doi călători sînt ajutaţi de ceruri, trebuie să accepte acest lucru şi să evite orice discuţie sau acţiune duşmănoasă, destinată unui eşec garantat. Tonul este atenuat: violenţei demonice îi răspunde, prin contrast, luciditatea suverană a discursului raţional” (T. Di Salvo).

virgiliu-diavoli

Inf_XXI_14

«Şi călăuza mea, mie: ‘O, tu, ce stai între bolovanii punţii pitit, întoarce-te la mine în siguranţă’. Drept care m-am urnit şi lîngă el am venit îndată; şi dracii s-au făcut toţi înainte, de m-am temut că nu-şi ţin făgăduiala: aşa i-am văzut eu odinioară speriaţi pe ostaşii ce ieşeau înţeleşi din Caprona, văzîndu-se înconjuraţi de mulţimea duşmană» (v. 88-96). Virgiliu îl îndeamnă pe Dante să iasă din ascunzătoare şi să se apropie de el. Protagonistul înaintează înfricoşat, căci nu are nici o încredere că demonii îşi vor ţine promisiunea. “Situaţia contrastantă e subliniată de prezenţa unei stări de siguranţă, proclamate cu voce tare de Virgiliu (sicuramente) şi teama lui Dante, care se deplasează rapid (ratto), în căutare de protecţie şi refugiu. Pe aceeaşi linie contrastantă, de dublă stare sufletească, trăind într-o tensiune reciprocă, din cauza înţelegerii ce poate fi cu uşurinţă încălcată, se găsesc soldaţii care ies din castel predîndu-se, fără a se încrede prea mult, ba chiar temîndu-se de agresivitatea neaşteptată a asediatorilor” (T. Di Salvo). “Castelul pisan de la Caprona a fost asediat în august 1289 de miliţiile ligii guelfe din Toscana, formate mai ales din luchezi şi florentini. Dante a luat parte la această expediţie. Soldaţilor din Pisa, care s-au predat după opt zile de asediu, le-a fost cruţată viaţa. În această comparaţie este reamintit momentul în care apărătorii Capronei, după ce s-au predat, ieşeau din castel, fără a şti dacă duşmanii îşi vor ţine promisiunea. De aici teama lor” (E.A. Panaitescu). “Comparaţia militară, foarte subliniată, e singura dar şi cea mai limpede mărturie pe care Dante ne-a lăsat-o despre participarea lui la o confruntare armată. (…) Acceptînd prezenţa motivului autobiografic în ţesătura acestor cînturi, putem crede că amintirea bătăliei n-a fost plasată întîmplător în bolgia corupţilor, o infracţiune înjositoare, cu care florentinii au încercat să-l acopere de infamie pentru totdeauna pe concetăţeanul lor” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXI_15

«Eu m-am lipit cu tot corpul de călăuza mea şi nu-mi luam ochii de la înfăţişarea lor fioroasă. Ei mă ţinteau cu suliţele şi ‘Vrei să-i trag una’, zicea unul către altul ‘peste spinare?’. Şi răspundeau: ‘Da, căpăceşte-l!’» (v. 97-102). Învăţăcelul caută protecţie pe lîngă maestru, în timp ce diavolii se îndeamnă reciproc să-l lovească şi să-l înţepe cu suliţa. “Situaţia ar putea fi efectiv considerată dramatică, dar e redusă la dimensiuni comice prin expresiile pe care Dante le preia din limbajul popular şi plebeu, destinate să sublinieze mai curînd o condiţie de răutate zîmbitoare, şi nu o seriozitate întunecată. (…) Diavolii nu-şi propun să-l omoare pe Dante, ci vor numai să se distreze pe seama lui, făcîndu-l să simtă pe spinare cîteva lovituri. (…) Aceşti draci n-au impresionanta severitate statuară a lui Minos, sînt mai curînd o şleahtă de soldăţoi gălăgioşi şi ameninţători, ca şi cei pe care i-am văzut pe zidurile cetăţii Dite. Sînt diavoli violenţi, nărăvaşi, imprevizibili, aşa cum i-a construit şi i-a răspîndit credinţa populară a vremii” (T. Di Salvo).

diavoli2

Advertisements