Carnavalul cruzimii (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXI_19

«Căutaţi în jurul încinsei smoale: aceştia să umble teferi pînă la celălalt şir de punţi, ce merg întregi peste hăuri’. ‘Vai de mine, maestre, ce văd aici?’, am zis eu. ‘Te rog să mergem singuri, fără escortă, dacă ştii drumul; că eu nu le simt nevoia. De eşti aşa priceput de obicei, nu vezi oare cum scrîşnesc ei din dinţi şi ne ameninţă din priviri cu viclenii?’» (v. 124-132). Dracii fioroşi primesc misiunea de a-i însoţi pe cei doi poeţi pînă la punţile următoare, unde trebuie să ajungă nevătămaţi. Cum însă punţile respective nu mai există, se stabileşte o complicitate în minciună şi înşelăciune, între căpitan şi subordonaţi. Dante, presimţind pericolul, preferă să-şi continue drumul sub conducerea lui Virgiliu şi îşi manifestă neîncrederea în aspectul fioros şi duplicitar al diavolilor. “Aici Coadă Rea îşi limpezeşte şiretlicul, prin referinţe precise la fapte despre care diavolii ştiau că nu stau astfel; de aici rînjetul lor sarcastic, cu subînţeles. Ei ştiu de fapt că dincolo nu există alte punţi. Dar atunci de ce pune la cale Coadă Rea tot vicleşugul, sau mai bine zis de ce se lasă pe seama acestei minciuni? Nu-l putea ucide imediat pe Dante, nu putea să încalce porunca divină, după cum dovedeşte faptul că simpla invocare de către Virgiliu a voinţei din ceruri l-a speriat în aşa hal că şi-a scăpat îndată prăjina la picioare. Trebuie să pricepem atunci că şi minciuna face parte din distracţie: Coadă Rea plănuia o batjocură destinată să se rezolve prin ea însăşi. Un alt semn al modestiei intelectuale a diavolilor, dar un element care îmbogăţeşte prin comicul său reprezentaţia bufonescă” (T. Di Salvo). “În ultima parte a cîntului, alocuţiunea lui Coadă Rea către diavoli a imprimat poeziei un ritm eroicomic; treptat s-a conturat o contradicţie între substanţa elementară şi grosolană a sentimentelor diavolilor şi dorinţa şefului lor de a-i face să pară altfel decît sînt, adică la înălţimea interlocutorilor, în ce priveşte bunul-simţ şi maturitatea gîndirii. Această contradicţie, subliniată în stil, prin folosirea unor forme din poezia epică (de pildă conjuncţia şi, care se repetă de şapte ori în apelul pe care Coadă Rea îl face subordonaţilor, nu are în versurile 118-123 o funcţie sintactică, ci slujeşte doar pentru a scoate mai limpede în evidenţă, izolîndu-le, numele celor zece privilegiaţi), culminează în farsa semnalului de pornire a plutonului, ce le-a fost desemnat ca escortă celor doi pelerini. În ciuda ifoselor pe care şi le-a dat Coadă Rea, soldaţii lui sînt indisciplinaţi. Nu iau nimic în serios, în afară de un singur lucru: gluma. Nivelul maxim de disciplină şi coordonare îl ating aici, în epilogul cîntului, tocmai pentru că ordinul pe care trebuie să-l execute (semnalul) coincide pe deplin cu vocaţia lor pentru batjocura grosolană şi obscenă” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXI_20

«Şi el mie: ‘Nu vreau să te înspăimînţi: lasă-i să scrîşnească în voie, fiindcă o fac împotriva celor ce fierb în chinuri’. Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă» (v. 133-139). Virgiliu îl linişteşte pe Dante: aspectul fioros al diavolilor e îndreptat împotriva păcătoşilor din smoală, nu împotriva celor doi călători. Între timp dracii s-au încolonat şi, pentru a porni la drum, îşi salută căpitanul scoţînd limba la el. Iar acesta le dă semnalul de plecare într-un mod inconfundabil. “Să se observe contrapunctul: maestrul e liniştit (dar habar n-are de înşelăciune, de parcă asemenea lucruri ar fi prea josnice pentru el); discipolul e înspăimîntat (dar pricepe mai bine mimica şi psihologia diavolilor, de care e mai aproape). Cele două neînţelegeri configurează o vis comica a scenei, care se va încheia la sfîrşitul cîntului al XXIII-lea” (Chiavacci Leonardi). “Cu acest sunet plebeu se încheie prima parte a reprezentaţiei bufoneşti şi carnavaleşti, oricum ciudate. Realismul situaţiei nu declanşează o reacţie moralistă din partea poetului, care continuă să acţioneze în interiorul scenei, ca un personaj al ei, şi nu ca un judecător, deşi toată construcţia acestei realităţi degradate pune în evidenţă atît substanţa comic-literară a episodului, cît şi disocierea morală a lui Dante” (T. Di Salvo). “Scena, ca multe din aceste cînturi, e preluată din viaţa militară: o grupă de soldaţi, un caporal, un apel nominal, în fine o pornire în marş, cu sunet de trompetă; semnalul de plecare e de asemeni un topos codificat al literaturii comice” (Chiavacci Leonardi).

escorta_diavoli

Advertisements