Bălăceală în smoală (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a cincea bolgie. Corupţii scufundaţi în smoala încinsă. Prizonierul care evadează. Dracii păcăliţi.

Inf_XXII_1

«Eu am văzut odinioară cavaleri pornind la drum şi dînd asaltul şi defilînd la paradă, iar uneori retrăgîndu-se pentru a scăpa; am văzut cercetaşi pe pămînturile voastre, o, aretini, şi am văzut expediţii de jaf, grupuri ciocnindu-se în turnee şi alergînd la sărbătoare» (v. 1-6). Poetul compară sunetul de pornire, slobozit de căpetenia dracilor în cîntul precedent, cu alte sunete militare pe care le-a auzit: pentru plecarea cavalerilor la asalt sau la paradă, pentru semnalizarea retragerii din luptă, pentru participarea la expediţii de jaf ori la turnee şi sărbători. “Folosirea incorectă şi grosolană a unui instrument muzical, trompeta, care pe vremea lui Dante era considerată printre cele mai nobile, pune în mişcare memoria poetului în căutarea unui raport de afinitate sau asemănare între instrumentul lui Barbă Creaţă şi cele observate de el în alte împrejurări şi care aveau toate în comun misiunea de-a da un semnal de plecare” (T. Di Salvo). “Tonul şi limbajul eroic şi războinic sună ca o evidentă ironie la adresa luptătorilor şi a instrumentelor lor; acele porniri la luptă vor să sublinieze, prin contrast, pornirea grotescă a companiei care aici se pune în mişcare şi plasează tot cîntul şi întîmplarea sub acest semn” (Chiavacci Leonardi). “Această scenă, la fel ca multe dintre cele cu care se deschid cînturile din Malebolge, constituie un tablou în sine, bine delimitat în fluxul naraţiunii. Comparaţia cu arsenalul veneţienilor, plasată la începutul cîntului precedent, era mai strîns legată de conţinut decît aceasta, întrucît acolo erau anticipate unele dintre motivele relevante din a cincea bolgie: întunericul accentuat de culoarea smoalei, agitaţia diavolilor şi a damnaţilor, atenţia Poetului îndreptată spre grupuri şi spre acţiuni, în loc de indivizi şi aprofundare etico-psihologică. Scena amplă, care ne introduce în povestirea din cîntul al XXII-lea, aşa de contrastantă cu atmosfera infernală, prin evocarea spaţiilor vaste şi prin amintirea insistentă a mişcărilor de mulţimi disciplinate şi coordonate, se desprinde cu hotărîre de ţesutul păcălelilor grosolane şi al lăcomiilor primitive, ce caracterizează episodul corupţilor. Mai trebuie notat că, în timp ce comparaţia cu arsenalul veneţienilor leagă pedeapsa acestor păcătoşi de o lume de muncă meşteşugărească neobosită, cadrul evoluţiilor precise ale armatelor, care are rolul de preludiu al celei de-a doua părţi a comediei din această bolgie, pune în relaţie comportamentul obscen al diavolilor cu un moment de virtuţi pitoreşti şi feudale, drept care pe bună dreptate Croce a observat aici o amplificare în cheie eroicomică a motivului schiţat la sfîrşitul cîntului precedent. Pentru Sapegno, acest început de cînt ar avea o funcţie catartică, adică ar sluji la ‘diluarea şi înnobilarea, pe cale artistică, a unei materii groase şi triviale’, la ‘limpezirea şi aerisirea unei atmosfere apăsătoare şi sufocante’. Sanguineti observă însă aici o intenţie opusă: ‘nu e vorba de a dilua şi a înnobila ceva, ci dimpotrivă, de a aprofunda şi a degrada, fie şi pe calea contrastului’, drept care ‘aparenta abandonare inaugurală a bine fixatului loc dramatic se rezolvă într-o dilatare exasperantă a semnificaţiei sale expresive: aşadar nu «eliberare» de o materie groasă şi apăsătoare, ci accentuare rigidă şi intensă’. Structura stilistică a acestor terţine, bazată pe o ‘juxtapunere analitică de imagini’ (Marti), oglindită într-o serie de prezenturi infinite, este tipică pentru poezia realistă a vremii” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXII_2

«Cînd cu trîmbiţe şi cînd cu clopote, cu tobe şi semnale din castele, cu semne de-ale noastre şi cu altele străine; dar niciodată cu aşa ciudat sunet de cimpoi n-am văzut pornind călăreţii ori pedestraşii, nici nava la semn de pe uscat sau după stea. Noi umblam cu cei zece demoni: vai, ce mîndră tovărăşie! dar cu sfinţii-n templu şi cu beţivii la crîşmă» (v. 7-15). Nici unul dintre semnele strategice cunoscute deja de poet (cu trîmbiţe, tobe, semnale de pe metereze, italiene sau străine, pentru călăreţi ori pedestraşi, pentru navele care pornesc după un indiciu de pe ţărm ori după poziţia unei stele pe cer) nu semăna cu “cimpoiul” dracului şugubăţ. Cei doi poeţi erau escortaţi de cei zece diavoli şi se vedeau obligaţi să suporte asemenea companie neplăcută. “Tonul este în principiu serios: doar la sfîrşitul comparaţiei apare elementul neprevăzut şi în care ar trebui să constea ‘comicul’, indicaţia răsturnării situaţiilor din viaţa reală, care în infern au devenit altfel, de nerecunoscut, prin degradarea lor, ca semne ale decăderii omului” (T. Di Salvo). “Dante îşi enunţă resemnarea în acceptarea companiei nesigure a diavolilor printr-o frază cu răsunet proverbial, la fel ca aceea care se găseşte într-un pasaj dintr-un roman popular din secolul al XIII-lea, Tavola Ritonda: ‘aici se afirmă vorba obişnuită, care spune aşa: negustorii cu prăvăliile şi beţivanii cu crîşmele şi jucătorii cu zarurile, iar fiecare cu ce i se potriveşte’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXII_3

«Tot la smoală eram atent, spre a vedea conţinutul bolgiei şi al lumii ce-acolo înăuntru era perpelită. Ca delfinii, cînd le fac semn marinarilor cu arcul spinării, să zorească a-şi pune la adăpost nava, astfel uneori, pentru a-şi uşura suferinţa, îşi arăta dosul vreunul dintre osîndiţi şi se-ascundea la loc cît ai clipi» (v. 16-24). Dante urmărea cum sar păcătoşii afară din smoala încinsă, pentru a-şi mai atenua chinurile, arătîndu-şi spinarea pentru o clipă, ca delfinii pe mare. “Potrivit unei credinţe răspîndite în Evul Mediu, delfinii îi avertizează pe marinari de apropierea furtunii, încovoindu-şi spinarea şi sărind deasupra apei” (E.A. Panaitescu).

smoala

Advertisements