Bălăceală în smoală (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXII_10

«Între pisici afurisite a nimerit şoricelul; dar Barbă Creaţă l-a cuprins cu braţele şi-a zis: ‘Staţi aşa că-l ţin eu’. Şi faţa şi-a întors-o spre maestrul meu: ‘Întreabă-l’, a zis, ‘dacă mai vrei să ştii de la el, înainte să-l sfîşie ceilalţi’» (v. 58-63). Ceilalţi draci se pregătesc să-l spintece, dar comandantul lor îl apără pe moment, ca să mai poată sta de vorbă cu cei doi poeţi. “Spaima damnatului a stîrnit cruzimea diavolilor: Porcilă îl înhaţă cu colţii. Dar mai mult decît pe cruzimea gardienilor bolgiei, Dante insistă, în acest cînt, la fel ca în precedentul, pe agitaţia lor, pe mobilitatea instinctelor şi a gesturilor lor, pe indisciplina lor. Barbă Creaţă, căruia şeful Coadă Rea i-a încredinţat misiunea să conducă plutonul cu cei zece diavoli şi să-i însoţească pe Dante şi Virgiliu, încearcă să-şi afirme puterea şi eficienţa misiunii de comandant. Cum a observat Sozzi, în contrastul dintre ‘autoritatea teoretică, nominală şi veleitară’ şi ‘lipsa lui de autoritate efectivă, din cauza subordonaţilor indisciplinaţi’ îşi găseşte expresia una dintre notele cele mai comice ale cîntului” (E.A. Panaitescu).

draci

Inf_XXII_11

«Călăuza atunci: ‘Spune, din ceilalţi osîndiţi ştii vreunul care să fie latin sub smoală?’. Şi ăla: ‘Am plecat adineaori de lîngă unul ce era de-acolo din vecini: de-aş fi încă scufundat cu el, nu m-aş teme de gheare şi căngi!’. Şi Vîrtejoi: ‘Destul am răbdat’, a zis; i-a înhăţat braţul cu cangea că, sfîşiindu-l, i-a smuls o halcă» (v. 64-72). Virgiliu îl întreabă dacă mai sînt alţi italieni în baltă. Ciampolo îl asigură că tocmai a lăsat în urma sa pe unul, iar acum regretă foarte mult că s-a aventurat afară din smoală. Între timp un alt demon furios îi spintecă braţul. “Se repetă aici scena din versurile 55-57. E destul ca Ciampolo să pomenească (versul 54) propria suferinţă sau să-şi manifeste spaima pentru ce-l aşteaptă din partea diavolilor, pentru ca aceştia, mai asemănători unor animale decît unor fiinţe conştiente că provoacă suferinţă, să simtă cum răsare în ei irezistibilă setea de cruzime. Raportul care se stabileşte între ei şi navarezul îmbibat de smoală, în tot răstimpul cît acesta rămîne atîrnat de păr în prăjina lui Gheară de Cîine, este minunat definit, cu o expresie puternică şi de savoare populară, în versul 58: între pisici afurisite a nimerit şoricelul. Aşadar cruzime din partea diavolilor, dar, e important s-o repetăm, o cruzime lipsită de conştiinţa de sine, determinată de impulsurile momentane şi subordonată faţă de trăsătura principală a acestor paznici infernali: gustul de-a batjocori, de-a comite glume grosolane, lipsite de sens” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXII_12

«Drăculoi a vrut şi el să-i tragă una peste picioare; dar şeful lor s-a întors roată cu încruntare. Cînd s-au mai potolit, pe el, care-şi privea încă rana, l-a întrebat iute călăuza mea» (v. 73-78). Un alt drac încearcă să-l izbească peste picioare, dar este împiedicat de comandantul nervos. Între accesele de spaimă şi agresiunile încasate, dialogul păcătosului cu poeţii continuă. “Din toată această scenă, pe marginile căreia se plasează şeful arogant şi nemulţumit şi diavolii gata de a-şi sfîşia victima, personajul central este Ciampolo care stă, ca animalul rănit, să-şi privească mîna sfîrtecată” (T. Di Salvo).

torturi

Advertisements