Bălăceală în smoală (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXII_19

«O, tu, care citeşti, vei auzi un joc nou: toţi dincolo s-au îndreptat cu ochii, în frunte cu acela mai neîncrezător. Navarezul şi-a calculat bine răgazul; şi-a înfipt tălpile-n pămînt şi dintr-o dată a sărit şi din puterea lor s-a desprins» (v. 118-123). Diavolii s-au îndepărtat de prizonier, pentru a-i permite să-şi atragă alţi tovarăşi în capcană. Însă acesta s-a sprijinit bine în picioare, a ţîşnit din loc şi s-a scufundat sub smoală. “Dante i se adresează cititorului cu o expresie ce reia felul în care poeţii-bufoni i se adresau publicului. Aceştia încercau să atragă atenţia, scoţînd în evidenţă noutatea subiectelor pe care le tratau. Dante exploatează aici efecte comice dintre cele mai joase, cu scopul de-a sublinia starea de degradare în care se găseau împreună damnaţii şi călăii lor din a cincea bolgie. Interpretarea pe care Croce o dă acestui pasaj reuşeşte destul de convingător să determine starea sufletească în care Dante urmăreşte reprezentaţia: ‘Spectacolul e grosolan şi Dante rîde, dar nu ca un plebeu care se lipeşte de alt plebeu, ci tot ca el însuşi, Dante, care îşi aruncă privirea pe acel aspect al omenirii, al unei omeniri care e copilăros de gălăgioasă şi debordantă, şi nu permite indignarea sau dezgustul ce îşi acoperă chipul, ci dimpotrivă incită la observaţia curioasă şi la rîs, tocmai pentru extravaganţa şi enormitatea a ceea ce observăm şi care depăşeşte orice obicei amabil şi politicos’” (E.A. Panaitescu). “În această capacitate de a exploata oportunitatea, pe care Machiavelli ar fi considerat-o virtute, stă superioritatea omului faţă de diavol, în această forţă de a domina situaţia şi de a controla realitatea. Ciampolo acţionează în acel răstimp pe care i l-au lăsat diavolii. Ar trebui să respecte înţelegerea: dar înţelegerea e trădată, cînd interlocutorul e necinstit. Ciampolo acţionează fără a cîştiga aprobarea morală a lui Dante, care însă nu rămîne indiferent la prestaţia sa de om viclean şi oportunist. Ar fi cîştigat, în schimb, admiraţia lui Machiavelli, care era mereu de partea celor care acţionează anticipîndu-şi adversarul” (T. Di Salvo). “A sărit şi din puterea lor s-a desprins: cele două acte sînt date în ordinea inversă a realizării lor – care este o succesiune foarte rapidă – tocmai pentru a se exprima rapiditatea lor. Aceeaşi figură de stil (numită hysteron proteron) e folosită pentru zborul săgeţii în Par. II, 23-24” (Chiavacci Leonardi).

diavol3

Inf_XXII_20

«La asta fiecare s-a simţit muşcat de vină, şi mai ales cel ce-a fost pricina greşelii, de aceea s-a năpustit şi-a strigat: ‘Te-am prins!’. Dar nu i-a folosit: căci aripile nu pot întrece spaima; ăla s-a scufundat, iar ăsta în zbor şi-a ridicat pieptul: la fel cum raţa deodată se afundă, cînd şoimul se-apropie, iar el se-ntoarce în tărie furios şi umilit» (v. 124-132). Dracii au fost cuprinşi de furie şi remuşcări pentru că le-a scăpat prizonierul. Aripilă s-a repezit după el în zbor, însă nu l-a mai ajuns din urmă. “Păcătosul şi-a atins scopul dorit: a scăpat de diavoli, recurgînd la un şiretlic. Lipsit de apărare, a izbutit să-i învingă în ciuda forţei şi a numărului lor. ‘Dar să se observe că, pînă şi atunci cînd învinge, el nu depăşeşte monstruozitatea animalică în limitele căreia a evoluat. Victoria lui… este rodul unui intelect fals, al unui instinct de fraudă, care nu înseamnă inteligenţă, deşi seamănă cu ea. Vidra pasivă care se legăna în mîna vînătorului, şoricelul îngrozit printre pisici afurisite; bestia dezgustătoare şi plîngăreaţă rămîne o bestie. Este palmipedul care se azvîrle deodată, împins de laşitate, care se scufundă sub smoală cu dizgraţie’ (Chiappelli)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXII_21

«Calcă Rouă, mîniat de batjocură, zburînd s-a ţinut de el, doritor ca acela să scape, spre a-i da motiv de harţă cu ăsta; şi-ndată ce escrocul a dispărut, şi-a-nfipt ghearele în tovarăşul său şi s-a încăierat cu el deasupra gropii» (v. 133-138). Indignat de păcăleala suferită din partea victimei viclene, Calcă Rouă îşi varsă nervii asupra lui Aripilă, pe care-l agresează. “În această bolgie toţi trăiesc din bătăi şi încăierări: dacă nu pot acţiona împotriva damnaţilor, diavolii îşi descarcă nervii atacîndu-se reciproc, astfel respectîndu-şi profilul iraţional şi violent” (T. Di Salvo). “Tensiunea dintre diavolii care se atacă plini de ură, unii pe ceilalţi, a găsit ocazia potrivită pentru a exploda într-un sentiment de intoleranţă reciprocă, îndelung reprimată. Sînt duşmani ai damnaţilor, aceşti diavoli, aliaţi împotriva lor: dar totodată incapabili de-a merge dincolo de alianţa blestemată şi de-a stabili între ei un raport de comuniune. Să se observe că, în această parte finală a cîntului, Dante este mai puţin interesat de spectacol (deja considerat ca fiind încheiat) şi mai curînd de psihologia diavolilor: aici termenul cel mai profund e tocmai invaghito. Dar pe acelaşi plan de subtilă scoatere în evidenţă a stărilor sufleteşti întunecate, răutăcioase, de furie şi agresivitate, sînt şi compunto, crucciato, rotto” (T. Di Salvo).

diavoli41

Advertisements