Mantaua ipocriziei (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a şasea bolgie. Poeţii scapă de urmărirea dracilor. Mantiile de plumb îi acoperă pe ipocriţii care se tîrăsc anevoios. Fraţii gaudenţi. Caiafa.

Inf_XXIII_1

«Tăcuţi, singuri, fără companie mergeam unul în faţă şi altul în urmă, ca fraţii minoriţi pe drum. Îmi revenea în minte fabula lui Esop, după cearta recentă, unde el a vorbit de şoarece şi broască; fiindcă nu seamănă mai mult ‘acu’ şi ‘amu’, care-s egale, dacă bine potriveşti începutul şi sfîrşitul cu mintea limpede» (v. 1-9). Scăpaţi de escorta dracilor scandalagii, Dante şi Virgiliu înaintează în linişte, încolonaţi ca franciscanii. Protagonistul îşi aminteşte fabula lui Esop, în care broasca a încercat să-l păcălească pe şoarece, dar au sfîrşit amîndoi prinşi de vultur. Întîmplarea aceea pare identică aventurii recente, în care dracii, încercînd să-i păcălească pe damnaţi, pentru a-i tortura, au căzut ei înşişi în smoala încinsă. Tot astfel sînt identice ca sens în limba italiană cuvintele mo şi issa. “După agitaţia foarte puternică din cele două cînturi precedente, ilustrată prin mişcarea şi confruntarea de mulţimi, începutul cîntului al XXIII-lea propune tema tăcerii şi a meditaţiei. Înaintarea lentă a celor doi poeţi se reflectă şi în măsura ritmică a primului vers, în timp ce comparaţia cu fraţii minoriţi sugerează atmosfera claustrală ce va caracteriza bolgia ipocriţilor. Primul vers, ‘grav, ne dă sensul de rătăcire şi sfială a celor doi poeţi în faţa supranaturalului care îi înconjoară’ (Malagoli), cel de-al doilea confirmă izolarea în care fiecare dintre ei se găseşte: Dante şi Virgiliu înaintează probabil şi aici, ca la începutul cîntului al X-lea, pe-o tainică potecă, ce-i împiedică să umble alături” (E.A. Panaitescu). “Fraţii minoriţi sînt franciscanii: obiceiul lor de-a umbla unul în spatele celuilalt e atestat încă din primele texte ale ordinului; dar comparaţia se referă şi la reculegerea tăcută (taciti) şi modul de-a merge unul după celălalt: ‘este obişnuinţa fraţilor minoriţi… să umble unul înainte, cel cu mai multă autoritate, celălalt în spate care să-l urmeze’ (Anonimo). Scena celor doi călugări mergînd în şir era familiară pe şesurile de odinioară, dar cele două versuri danteşti o readuc sub privirile noastre. Această comparaţie nu este întîmplătoare: se va vedea că toată bolgia ipocriţilor are ca temă figurativă tocmai imaginea călugărului” (Chiavacci Leonardi). “Evocarea lui Esop nu are un caracter erudit, ci unul popular. În Evul Mediu fabulele lui Esop erau foarte cunoscute, prin vulgarizările şi adaptările textului latin de către Fedru. Fabula cu care compară Dante cearta dintre Aripilă şi Calcă Rouă povesteşte că o broască, pentru a ajuta un şoarece să traverseze rîul, l-a convins să se lege de ea. Ajunşi la jumătatea drumului, broasca a început să se scufunde, vrînd să-l înece pe şoarece. În clipa aceea a apărut un vultur, care i-a înhăţat pe amîndoi. Ca şi broasca din poveste, Calcă Rouă a dat fuga aparent să-l ajute pe Aripilă, dar de fapt pentru a se lua la bătaie cu el, şi la fel ca vulturul din fabulă, smoala încinsă a pus capăt înfruntării dintre ei” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIII_2

«Şi cum un gînd din altul îmboboceşte, astfel s-a născut din acela altul apoi, că prima teamă mi-a sporit-o. Mă gîndeam aşa: ‘Aceştia pentru noi au fost batjocoriţi, cu atîta pagubă şi umilinţă, încît tare cred că sînt supăraţi. Dacă mînia li se adaugă la rea-voinţă, se vor năpusti după noi mai cruzi decît un cîine după iepurele pe care-l înhaţă’» (v. 10-18). Ideile se leagă una de cealaltă, cînd au acelaşi obiect de meditaţie. Dante se gîndeşte că diavolii sînt cu siguranţă furioşi pentru umilinţa îndurată. Au toate motivele să-i urmărească pentru a-şi descărca mînia asupra celor doi călători. “Precizia limbajului, ilustrată, printre altele, de folosirea neobişnuită a unor adverbe altminteri banale ca mo şi issa, a unor substantive abstracte, considerate prin deosebirea şi opoziţia lor reciprocă (l’un con l’altro… principio e fine) (…) dovedesc atenţia acordată unor operaţiuni intelectuale, felului în care gîndirea se formează şi se leagă de o idee anterioară” (E.A. Panaitescu). “Imaginea florii care îmboboceşte (…) este modul obişnuit de-a face concret şi vizibil, printr-un verb, un proces abstract: în acest caz, apariţia neaşteptată a unui gînd dintr-altul, prin asociere de idei” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIII_3

Inf_XXIII_4

«De-acum îmi simţeam pielea zbîrlită de spaimă şi eram atent în spate, cînd am spus: ‘Maestre, dacă nu ne ascunzi, pe tine şi pe mine, degrabă, eu mă tem de diavolii Malebranche. Îi avem pe urmele noastre: îi imaginez aşa de bine, că deja îi aud’. Şi acela: ‘de-aş fi oglindă, imaginea ta de-afară n-aş arăta-o mai repede, cum pe cea dinăuntru o imprim» (v. 19-27). Dante se îngrozeşte la gîndul că dracii furioşi se năpustesc pe urmele lor. Îl roagă pe Virgiliu să le găsească iute un adăpost. Maestrul îl asigură că i-a citit spaima din suflet, la fel de bine de parcă ar fi o oglindă, ce-i reflectă chipul exterior. “Nici în această împrejurare Virgiliu nu-şi trădează stilul de poet-filosof, iubitor al celei mai calibrate precizii tehnice: Dante vorbise de ‘imagine’, iar Virgiliu reia cuvîntul, rezolvîndu-i semnificaţia de figură şi reprezentare şi trecîndu-l în cheia comparativă a oglinzii ce reflectă imaginile” (Mattalia).

O admirabilă echivalare poetică a ultimei terţine o găsim pe româneşte în varianta lui Giuseppe Cifarelli: “Şi el: ‘De-aş fi oglindă, n-aş fi-n stare / mai iute-a prinde icoana ta de-afară, / precum lăuntrica în mine apare”.

violenta

Advertisements