Mantaua ipocriziei (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIII_8

«N-a curs vreodată aşa repede apa-n jgheab, să-nvîrtă roata de moară, cînd de palete se-apropie, ca maestrul meu pe acel perete, pe mine ţinîndu-mă la pieptul său, ca pe fiu, nu ca pe-un tovarăş» (v. 46-51). Apa care, în cădere, învîrte roata morii n-a curs atît de iute cum s-a azvîrlit Virgiliu, alunecînd pe spate de-a lungul stîncii şi ţinîndu-l pe Dante la piept, ca pe fiul său. “După comparaţia cu mama, atît de bogată în conţinut uman, vine o comparaţie destinată să determine doar viteza cu care Virgiliu coboară de-a lungul peretelui care duce în străfundul celei de-a şasea bolgii. Aici ‘nuanţa patetică cedează pe moment în faţa violenţei goale a reprezentării incisive’ (Sanguineti)” (E.A. Panaitescu). “Atenţia îngrijorată a lui Virgiliu faţă de Dante, văzut ca un fiu şi nu doar ca un tovarăş de călătorie se concretizează într-o cursă care e mai rapidă decît apa care se prăbuşeşte prin conductă pentru a pune în mişcare paletele roţii de moară. Morile hidraulice, mai mult decît din economie, făceau parte integrantă din peisajul medieval: erau fluviale sau plutitoare şi exploatau mereu forţa apei: adeseori, pentru a se pune mai bine în valoare puterea apei, erau construite unele conducte înclinate, astfel apa izbea cu mai mare forţă paletele roţii. Morile nu slujeau doar la măcinatul grîului: după anul 1000 au fost folosite pentru a pune în mişcare maşinile de ţesut, prelucrarea metalelor, fabricarea hîrtiei. Au continuat să existe în sudul Italiei pînă cu puţine decenii în urmă” (T. Di Salvo).

Inf_XXIII_9

«Îndată ce i-au ajuns picioarele pe fundul gropii, ei au fost pe vîrf, în urma noastră; dar nu mai era motiv de teamă; căci înalta providenţă, care pe ei i-a pus şefi peste a cincea groapă, a pleca de-acolo nu-i lasă» (v. 52-57). Atunci cînd călătorii au ajuns în groapa următoare, dracii au sosit deasupra lor, în bolgia precedentă. Însă cei doi erau deja în siguranţă: potrivit regulilor Infernului, nimeni nu avea dreptul să treacă dintr-un loc de tortură în altul. “Cu această providenţială prevedere, care îi leagă pe damnaţi şi pe diavoli de propria lor bolgie, de propriul lor cerc, şi-i împiedică aşadar pe Malebranche să-i urmărească pe Virgiliu şi Dante, se încheie episodul întîlnirii cu dracii din bolgia corupţilor. Reprezentaţia se termină cu imaginea celor două grupuri: sus diavolii furioşi, dar deja incapabili de-a face vreun rău, jos, după o evadare riscantă şi primejdioasă, cei doi poeţi, de-acum eliberaţi de teamă, lipsiţi de griji. O nouă categorie de damnaţi li se oferă privirii, cea a ipocriţilor, şi de la un decor pe care ni-l putem imagina desfăşurat dinaintea unui public curios, dar şi amuzat şi oarecum meditativ, se trece la o atmosferă care evocă de la început un spaţiu închis, o mănăstire izolată” (T. Di Salvo).

Inf_XXIII_10

«Jos am găsit lume colorată, ce se-nvîrtea roată cu paşi foarte înceţi, plîngînd şi la chip obosită şi-nfrîntă. Ei aveau mantale cu glugile trase pe ochi, tăiate pe croiala care la Cluny pentru călugări se face» (v. 58-63). Următorii damnaţi se mişcă anevoios, plîngînd în suferinţă, şi poartă pelerine pictate, dar foarte grele, cu gluga ce le acoperă privirile. “Atributul colorată, deocamdată neclar specificat, se referă la mantalele aurite care-i înfăşoară pe damnaţii din această bolgie: ipocriţii. Dar, folosit cu sens absolut, îi caracterizează mai cu seamă din perspectivă morală pe aceşti păcătoşi, sugerînd ideea falsităţii, a aparenţei strălucitoare, sub care se ascunde mizeria profundă. Se reia, în această terţină, motivul sugerat în imaginea cu fraţii minoriţi, care deschidea cîntul” (E.A. Panaitescu).  “În contrast cu ritmul – din scena şi versurile – precedentului episod, aşa încărcat de intensă activitate, aici tonurile dominante sînt grave şi lente, ca pentru a sfîşia tensiunea acumulată de-a lungul întîlnirii cu diavolii, plini de agresivitate şi ameninţători. Acum grupul de suflete cu care se întîlnesc, atît prin greutatea cu care înaintează, cît şi prin mantiile lor colorate, creează o neprevăzută pată de culoare, dar şi o impresie de lume reculeasă şi închisă, reprezentată mai ales de oboseala care îi apasă” (T. Di Salvo).

violenta2

Advertisements