Mantaua ipocriziei (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIII_11

«Pe dinafară sînt aurite de te orbesc; dar pe dinăuntru sînt toate din plumb şi aşa grele că Frederic le făcea de paie. Vai, în eternitate apăsătoare manta! Noi ne-am pornit iar pe mîna stîngă, împreună cu ei, atenţi la plînsul ticălos; dar, de la greutate, lumea ostenită venea aşa-ncet, că noi aveam altă companie la orice zvîcnet de şold» (v. 64-72). Pelerinele sînt din aur în exterior, dar de plumb pe dinăuntru. Din cauza greutăţii pe care o au de cărat, păcătoşii înaintează foarte anevoios, încît cei doi poeţi, la fiecare pas, întîlnesc tot alţi schingiuiţi. “Mantalele ipocriţilor seamănă cu acelea, mult mai largi, îmbrăcate de benedictinii din mănăstirea de la Cluny, în Burgundia. Sînt aşa de grele – precizează poetul cu o hiperbolă care se colorează sarcastic – încît mantalele de plumb, pe care Frederic al II-lea îi obliga pe cei vinovaţi de lezmajestate să le poarte par, prin comparaţie, derizorii. Potrivit unei legende cu o amplă răspîndire în mediile guelfe, împăratul Frederic al II-lea îi condamna pe vinovaţii de lezmajestate să fie ucişi în foc, după ce erau îmbrăcaţi în mantale de plumb” (E.A. Panaitescu). “Sufletele care se întîlnesc aici şi care înaintează lent, ca într-o procesiune şi poartă mantale călugăreşti sînt ale ipocriţilor ce fac parte din casta preoţească: ipocriţii care n-au ţinut de cler nu sînt indicaţi. Este limpede raportul păcat-pedeapsă, potrivit legii echivalenţei: au fost bivalenţi: înţelepţi, serioşi, rezervaţi, religioşi pe dinafară, dar falşi, certăreţi, greoi. Din acest motiv îşi păstrează în eternitate bivalenţa, cum păstrează pasul lent şi apăsat al călugărilor şi preoţilor, menţin atitudinea mereu controlată, aspectul de aparentă gravitate şi seriozitate” (T. Di Salvo).

Inf_XXIII_12

«Drept care eu spre călăuza mea: ‘Găseşte pe careva cunoscut după nume sau fapte, iar ochii, din mers, roteşte-i în jur’. Şi unul care a priceput vorba toscană, din spatele nostru a strigat: ‘Nu zoriţi picioarele, voi ce-alergaţi prin aerul întunecat! Poate vei avea de la mine ceea ce cauţi’. Drept care călăuza s-a întors şi-a zis: ‘Aşteaptă şi apoi mergi în pas cu el’» (v. 73-81). Dante îi cere maestrului să găsească pe cineva cu care să stea de vorbă. Auzindu-le cuvintele, un damnat îi strigă din urmă să nu se grăbească aşa tare, fiindcă le va da el informaţiile pe care vor să le afle. Virgiliu îl îndeamnă pe poet să-şi încetinească paşii. “Recunoaşterea lui Dante ca florentin, după vorbă sau după îmbrăcăminte, este un motiv recurent al călătoriei (să ne amintim de Farinata, X, 22; de sodomiţii florentini, XVI, 8-9; chiar de Ciampolo, XXII, 9; inclusiv Ugolino, XXXIII, 11-12); reprezintă un puternic element de veridicitate şi totodată se referă la importanţa pe care locul de origine, cetatea, regiunea o au în lumea infernală, la fel ca în cea pămîntească” (Chiavacci Leonardi). “Damnatul, măsurînd distanţele după încetineala extremă a mişcărilor sale… simte nevoia de-a ‘striga’, de parcă ei nu l-ar auzi, şi crede că e o ‘alergare’ ceea ce pentru Dante era un ‘zvîcnet de şold’, o plimbare cu paşi foarte înceţi şi ordonaţi” (Biondolillo).

Inf_XXIII_13

«M-am oprit şi-am văzut doi arătînd mare grabă sufletească, din priviri, să fie cu mine; dar îi întîrziau povara şi poteca strîmtă. După ce-au ajuns, lung m-au privit cu ochii strîmbaţi, fără a scoate o vorbă; apoi s-au întors între ei şi îşi ziceau» (v. 82-87). Dante a observat doi păcătoşi, care depuneau mari eforturi să-l ajungă din urmă. Îndată ce-au fost în preajma lui, l-au privit dintr-o parte şi-au început să vorbească între ei. “Pedeapsa ipocriţilor i-a fost probabil sugerată lui Dante de ciudata etimologie propusă de Uguccione da Pisa, în ale sale Magnae Derivationes: ‘ipocrit’ se spune de la yper, care înseamnă ‘deasupra’ şi de la crisis, care înseamnă ‘aur’, de parcă e ‘aurit pe deasupra’, căci la suprafaţă şi de afară pare bun, dar pe dinăuntru e rău; sau de la ypo, care înseamnă ‘dedesubt’ şi de la crisis, care înseamnă ‘aur’, de parcă are ceva ‘pe sub aur’. Cît priveşte semnificaţia morală inclusă în contrastul dintre strălucirea aurului ce acoperă mantalele ipocriţilor şi opacitatea plumbului, din care sînt făcute, Dante probabil s-a gîndit la un pasaj din Evanghelia după Matei (23, 27-28), în care cărturarii şi fariseii făţarnici sînt asemănaţi cu mormintele văruite, frumoase pe dinafară, dar pline pe dinăuntru de oase şi necurăţie” (E.A. Panaitescu). “Mantalele grele de plumb nu le permit ipocriţilor să-şi răsucească ochii; de aceea ei sînt obligaţi, pentru a-l observa pe Dante, care se află alături de ei, să-l privească strîmb. Dar privirea strîmbă, la fel ca tăcerea lor şi vorbirea lor ascunsă, le exprimă firea cu precizie” (E.A. Panaitescu).

ipocriti

Advertisements