Mantaua ipocriziei (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIII_14

«‘Ăsta pare viu din mişcarea gîtlejului; şi dacă ei au murit, prin ce privilegiu umblă descoperiţi de greaua stolă?’ Apoi mi-au spus: “O, toscanule, ce-ai venit la mănăstirea josnicilor ipocriţi, să nu dispreţuieşti a ne spune cine eşti’. Şi eu către ei: ‘M-am născut şi-am crescut în marea cetate, pe frumosul rîu Arno, şi sînt cu trupul ce mereu l-am avut» (v. 88-96). Damnaţii se miră că Dante pare viu, după felul cum vorbeşte. În schimb, dacă e mort deja, cum se face că nu poartă mantaua plumbuită? Apoi vor să afle cine este. Dante îi asigură că încă n-a murit şi vine acolo din cetatea Florenţei. “Totul este impregnat de aer călugăresc, în discursul fraţilor gaudenţi, cînd se referă între ei la Dante: să se remarce termenul privilegiu şi, încă mai limpede, expresia greaua stolă. Dar cuvintele izolate nu sînt de ajuns pentru a da ideea exactă a acestei concepţii poetice, chiar dacă sînt cuvintele lui Dante. Cuvintele trebuie incluse în frază, iar fraza în ritmul episodului, şi în crearea acestui ritm toate colaborează: privirea strîmbă a călugărilor, acea vorbire între ei, înainte de-a i se adresa lui Dante, acea nuanţă de politeţe unsuroasă, cu care se întorc spre poet…, în sfîrşit, ultimul, dar cel mai semnificativ detaliu, însăşi fraza răsucită prin care Catalano îi mărturiseşte lui Dante vina sa şi a tovarăşului său” (E. Bonora).

Inf_XXIII_15

«Dar voi cine sînteţi, cu atîta durere distilată, cum văd, în jos pe obraji? şi ce chin e-n voi aşa strălucitor?’. Şi unul mi-a răspuns: ‘Mantiile gălbui sînt aşa groase de plumb, încît greutăţile fac să scîrţîie cîntarul» (v. 97-102). Dante se interesează de identitatea colocutorilor şi de natura pedepsei pe care o au de ispăşit. Unul dintre ei îl lămureşte că mantalele sînt din aur pe dinafară, dar de plumb pe dinăuntru, fiind aşa greu de purtat. “Întrebarea ne reatrage atenţia asupra dublei condiţii, a dublului plan pe care se situează Dante în poem: uneori narator, alteori personaj; aici prevalează personajul care nu ştie, şi de aceea întreabă motivul suferinţei ce provoacă atîtea lacrimi. În versurile 61-65, veştile ne sînt date de către narator” (T. Di Salvo).

Inf_XXIII_16

«Fraţi gaudenţi am fost şi bolognezi; eu Catalano şi acesta Loderingo numiţi, iar de ţinutul tău împreună luaţi, cum se obişnuieşte a se alege om singur spre a se păstra pacea; şi astfel am lucrat, că încă se vede la Gardingo’. Eu am început: ‘O, fraţilor, răutatea voastră…’; dar mai multe n-am zis, căci în ochi mi-a apărut unul, răstignit pe jos cu trei pari» (v. 103-111). Ipocriţii au fost călugări din Bologna, chemaţi la Florenţa pentru a media pacea între guelfi şi ghibelini. Ca rezultat al intervenţiei lor făţarnice, prin care îşi urmăreau doar avantajele personale, ghibelinii au sfîrşit exilaţi din cetate şi bunurile lor au fost distruse. Dante se pregăteşte să-i certe (sau, în opinia altor comentatori, să-i compătimească – întreruperea replicii permite interpretări diferite). În acel moment i-a apărut sub priviri un păcătos răstignit pe jos.  “Ordinul laic al Cavalerilor Glorioasei Fecioare Maria, numit şi al călugărilor gaudenţi, a fost întemeiat la Bologna în 1261, cu scopul să-i ajute pe cei sărmani şi lipsiţi de putere, împotriva abuzurilor bogătaşilor, să promoveze pacea între partidele politice şi familiile care îşi disputau puterea în cetăţile italiene. La început denumirea de ‘fraţi gaudenţi’ nu avea un sens peiorativ, întrucît ‘gaudent’ însemna ‘înzestrat cu bucuria caracteristică a sfinţeniei credinţei, a sacrificiului de sine, a curatei şi nevinovatei aşteptări a fericirii eterne şi, mai cu seamă, participare la fericirea mistică a celor şapte bucurii ale Madonei: Buna Vestire, Naşterea lui Isus, Adorarea Magilor, Învierea, Înălţarea Domnului, Rusaliile, Înălţarea la Ceruri a Sfintei Fecioare’ (Bertoni). Mai tîrziu ordinul a decăzut şi fraţii gaudenţi au fost botezaţi în batjocură ‘claponii lui Cristos’. Catalano dei Catalani, aparţinînd familiei guelfe Malavolti, şi Loderingo, din familia ghibelină Andalò, s-au născut amîndoi la Bologna în jurul anului 1210. Au fost printre întemeietorii ordinului fraţilor gaudenţi. La Florenţa, unde au fost chemaţi în 1266 pentru a duce muncă de reconciliere între partide, au ţinut partea guelfilor care, după terminarea guvernării lor, i-au alungat din cetate pe ghibelini şi au ras la pămînt casele familiei degli Uberti, situate în zona numită Gardingo. Potrivit lui Villani, cei doi călugări gaudenţi, ‘sub aparenţe false şi ipocrite, s-au străduit mai mult pentru cîştigul lor, decît pentru binele comunei’. Au murit într-o mănăstire a ordinului pe care l-au întemeiat, Catalano în 1285, iar Loderingo în 1293” (E.A. Panaitescu).

“Gardingo era cartierul unde ghibelinii şi-au avut centrul odinioară. Casele familiei degli Uberti se înălţau în parte acolo unde acum se află Palazzo Vecchio şi aveau faţada către actuala Piazza della Signoria. Că pe vremea cînd Dante scria se vedeau încă semnele ipocriziei eficiente a celor doi bolognezi, anume casele ubertiene dărîmate, este un lucru exact: s-a început construcţia la Palazzo Vecchio în 1299 şi Dante n-a apucat să-l vadă terminat” (T. Di Salvo).

O, fraţilor: întreruperea, numită în retorică praecisio, exprimă de obicei mînia sau ameninţarea, aşa cum pare aici să fie intenţia lui Dante, indignat de decăderea şi vrăjmăşia din cetatea sa” (Chiavacci Leonardi). “Apariţia neaşteptată suspendă povestea şi cuvintele din gura lui Dante. Întreruperea unui episod prin altul, cu un ton diferit (faimos între toate este cazul cîntului cu Farinata), este tipică pentru tehnica dantescă: aici scena tragică intervine peste cea lentă şi ambiguă cu cei doi călugări” (Chiavacci Leonardi).

fratii_gaudenti

Advertisements