Mantaua ipocriziei (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIII_20

«Apoi a îndreptat spre călugăr asemenea voce: ‘Nu vă supăraţi, de vă e permis, spuneţi-ne dacă pe mîna dreaptă se deschide vreo trecătoare, pe unde noi amîndoi putem ieşi de-aici, fără a obliga îngerii negri să ne conducă din acest străfund’» (v. 127-132). Virgiliu îl întreabă pe Catalano dacă există vreo cale pe dreapta, care să-i ducă afară din bolgie, fără a mai recurge la sprijinul diavolilor. “În alte situaţii Virgiliu a urmat calea impusă de punţi; aici nu mai poate proceda astfel, întrucît în această bolgie a coborît alunecînd pe rîpa interioară, iar aici nu mai sînt alte punţi” (T. Di Salvo).

Inf_XXIII_21

«A răspuns atunci: ‘Mai aproape decît crezi e o punte, care porneşte din peretele de-afară şi trece peste toate văile groaznice» (v. 133-135). Există o punte mare, care pleacă de la marginea peretelui infernal şi traversează toate bolgiile. “Peste a şasea bolgie toate punţile s-au prăbuşit, fiindcă aici trebuiau să ajungă cei răspunzători de moartea care a provocat cutremurul” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIII_22

«doar în asta e dărîmată şi n-o acoperă: veţi putea urca prin surpătura care zace într-o parte şi se-adună în capăt’. Călăuza a stat o clipă cu capul înclinat; apoi a zis: ‘Altfel ne-a spus cel care pe păcătoşi îi înţeapă dincolo cu furca’» (v. 136-141). În bolgia a şasea, puntea e dărîmată de cutremurul stîrnit la moartea lui Isus. La capătul ruinelor formate atunci, cei doi vor putea să se caţăre pentru a ieşi din bolgie şi a-şi continua drumul. Virgiliu se miră că dracii dinainte i-au dat altfel de informaţii. “Coadă Rea a vrut să-şi bată joc de cei doi călători şi le-a spus că puntea peste a şasea bolgie este neclintită; de fapt toate punţile din această bolgie s-au dărîmat în clipa morţii lui Isus, cînd pămîntul şi prin urmare inclusiv infernul au fost lovite de o puternică emoţie, care fizic s-a concretizat într-un cutremur. Critica s-a întrebat mai apoi: de ce s-au prăbuşit doar punţile din a şasea bolgie? Se răspunde: pentru că ipocriţii sînt continuarea şi dilatarea celorlalţi făţarnici, din sinedriul care l-a condamnat la moarte pe Cristos, şi mai ales asupra acestora trebuia să se abată exemplar justiţia răzbunătoare a divinităţii” (T. Di Salvo).

Inf_XXIII_23

«Şi călugărul: ‘Eu am auzit odinioară la Bologna că diavolul are multe năravuri, printre care am auzit că-i mincinos, ba chiar tatăl minciunii’. Apoi călăuza cu paşi mari s-a îndepărtat, cam tulburat la faţă de mînie, drept care şi eu de la cei împovăraţi am plecat, pe urmele tălpilor dragi» (v. 142-148). Fratele Catalano îi aminteşte maestrului că diavolul stă la temelia înşelăciunii, aşadar nu trebuie să se mire că l-a indus şi pe el în eroare. Virgiliu se îndepărtează mînios şi tulburat, iar Dante îi urmează cu drag paşii. “Lui Virgiliu, care se miră şi se necăjeşte de păcăleala lui Coadă Rea, fratele Catalano îi aminteşte, ca un lucru de care a auzit vorbindu-se în şcolile teologice din Bologna cea doctă, un adevăr foarte simplu: printre năravurile diavolului se află minciuna, ba însuşi diavolul stă la originea minciunii. ‘Comentariul e uşor batjocoritor şi cam sarcastic, scoţînd la lumină, în mintea ipocritului Catalano, o mică admiraţie inconştientă pentru năravurile diavolului, în legătură cu care el se bucură de o deosebită competenţă’ (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Fraza este în mod limpede sarcastică: nu trebuie să studiezi teologia la Bologna ca să ştii că diavolul e tatăl minciunii!” (Chiavacci Leonardi). “Dante, care niciodată n-a avut încredere în diavoli, îl urmează umil pe maestrul său, victimă a păcălelii şi rănit în sensibilitate. O nuanţă foarte fină, care alături de altele de aceeaşi calitate, ce se regăsesc de-a lungul poemului, contribuie la trasarea raportului delicat şi cu totul special dintre cei doi poeţi. Astfel cei doi se îndepărtează de bolgia ipocriţilor, unul în spatele celuilalt, în linişte, la fel cum au ajuns acolo” (Chiavacci Leonardi).

caiafa2

Advertisements