Muşcătura şarpelui (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a şaptea bolgie. Îndemn împotriva trîndăviei. Groapa cu şerpi. Hoţii. Un om sîngeros şi băţos: Vanni Fucci.

Inf_XXIV_1

«În acea parte a anului tînăr, cînd soarele îşi înmoaie pletele sub Vărsător şi deja nopţile se îndreaptă spre o jumătate de zi, cînd bruma de pe jos redă imaginea surorii ei albe, dar puţin durează în pana ei acuarela» (v. 1-6). Cîntul se deschide cu un tablou – aparent independent de acţiunea principală –, care va fi conectat la călătoria infernală printr-o comparaţie neaşteptată. Se întîmplă ca, în primele luni ale anului, cînd soarele atenuează deja frigul iernii şi lungimea nopţii începe să semene cu a zilei, pămîntul să se acopere dimineaţa de brumă. Aceasta seamănă la prima vedere cu zăpada, dar se topeşte mult mai uşor. “Soarele, care se găseşte în constelaţia Vărsătorului între 21 ianuarie şi 21 februarie, era personificat în mitologia clasică de zeul Apolo, la care se referă cele două expresii, aparţinîndu-i lui Staţiu şi Virgiliu, din care s-a inspirat probabil Dante pentru imaginea ‘oarecum pre-barocă’ (Maier) a versului al doilea. (…) Începutul acestui cînt, de o deosebită amploare şi complexitate, în care ‘o fină impresie naturalistă s-a unit cu o limpede sugestie literară’ (Maier), poate lăsa impresia că nu are nici o legătură cu povestirea călătoriei celor doi poeţi (pentru Sapegno el are ‘un caracter extravagant faţă de linia narativă’) şi contrastează uimitor cu atmosfera infernală opresivă. A fost considerat prin urmare ca un fragment autonom, o miniatură” (E.A. Panaitescu). “Cîntul, în tema sa iniţială, se leagă de cel precedent: Virgiliu rămăsese tulburat de cuvintele călugărului bolognez, care îl luase peste picior pentru credulitatea lui. Tocmai el, care ar fi trebuit să fie foarte prudent, a dat crezare afirmaţiilor făcute de cel mai puţin demn de crezare, adică diavolul; pe chipul său, discipolul a remarcat tulburarea pe care i-au provocat-o cuvintele respective şi s-a speriat, a început să se îndoiască. Îndată mai apoi Virgiliu şi-a revenit, şi-a redobîndit atitudinea sigură şi obişnuita grijă afectuoasă pentru Dante. Această rapidă schimbare de stări sufleteşti, observate pe chipul maestrului, repercutate în sentimentele discipolului, se află în centrul comparaţiei foarte ample cu care se deschide cîntul” (T. Di Salvo).

Inf_XXIV_2

«ţăranul sărman se trezeşte şi priveşte şi vede pajiştea toată albă, drept care îşi loveşte şoldurile, se întoarce în casă şi ici-colo se vaietă, ca nefericitul care nu ştie ce să se facă: apoi se-ntoarce şi nădejdea şi-o recapătă» (v. 7-12). Văzînd cîmpia albă dimineaţa, cînd deschide ochii, ţăranul sărman e cuprins de disperare, crezînd că e plină de zăpadă şi nu-şi va putea duce oile la păşune. “Sapegno judecă negativ comparaţia cu ţăranul sărman, deja considerată de Tommaseo ca ‘prea erudită’: ‘Descrierea de peisaj, care inspiră aceste versuri, n-are nici o legătură cu realismul direct şi robust al unor comparaţii din Comedie, unde limbajul dobîndeşte o intensitate şi o eficienţă expresivă cu atît mai mare, cu cît aderă mai strîns la un adevăr cunoscut şi cotidian’. Această judecată, în timp ce exprimă preferinţa criticului pentru realismul care poate caracterizează mai pregnant poezia lui Dante, nu ţine seama totuşi de farmecul terţinelor. El, după cum a subliniat Maier, se desprinde din contrastul dintre viaţa cotidiană, cu nevoi mărunte şi elementare, a ţăranului sărman (…) şi ‘izbînda unui minunat decor expresiv, pînă la limita virtuozităţii şi a rafinamentului’, prin care umila viaţă cotidiană este prezentată în metafora din versul al doilea, definiţia perifrastică a zăpezii şi aluzia la activitatea copistului (pana), legată de fenomenul natural al brumei” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_3

«văzînd că lumea şi-a schimbat repede faţa, îşi ia bîta şi mînă afară oile la păscut» (v. 13-15). Ulterior însă ţăranul îşi dă seama de greşeala de apreciere, de faptul că nu era zăpadă pe pajişte, ci doar brumă. Aşadar scoate oile din ţarc şi le duce la păscut. “Împotriva criticilor care au considerat nejustificată includerea, în acest punct al povestirii, a unei asemenea scene idilice (durerea ţăranului sărman, în comparaţie cu suferinţele infernale, apare ca o mărturie nevinovată a unei condiţii fericite), Apollonio subliniază că începutul cîntului al XXIV-lea se justifică tocmai prin contrastul care se instituie între ‘magia albă a acelor figuri mitologice, care întruchipează răsturnările provocate de vreme… şi magia neagră a metamorfozelor infernale’. La rîndul său Mattalia consideră că funcţia introductivă, ‘insistînd pe motivul aparenţelor iluzorii (roua, zăpada, topirea aburilor) se extinde la toată materia cînturilor al XXIV-lea şi al XXV-lea, o secţiune în care Dante a vrut să se ia la întrecere inventivă cu Ovidiu (şi implicit cu Lucan), marele maestru al metamorfozelor’ realizate prin intermediul poeziei” (E.A. Panaitescu).

villanello

Advertisements