Muşcătura şarpelui (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIV_16

«Şi iată spre unul de pe partea noastră s-a năpustit un şarpe, care l-a muşcat unde gîtul se lipeşte de umeri. N-apuci să scrii un O sau I, cum s-a aprins şi-a ars şi tot s-a preschimbat în cenuşă prăbuşită» (v. 97-102). Un damnat din apropiere a fost muşcat la baza gîtului şi sufletul gonit s-a aprins fulgerător, căzînd la pămînt sub formă de cenuşă. “După ce-a evocat numărul uriaş de şerpi care umplu bolgia, Poetul, descriind transformarea unuia dintre damnaţi, pune accentul pe rapiditatea şi ciudăţenia acestei metamorfoze. În ceea ce priveşte imaginea din versul 100, asemănătoare celei din versul 6 (dar puţin durează în pana ei acuarela), Anonimul Florentin explică: ‘aceste două litere, o şi i se notează dintr-o singură trăsătură de peniţă şi prin urmare se scriu mai iute decît celelalte, care-şi primesc forma din mai multe trăsături cu peniţa’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_17

«Şi după ce-a fost pe jos nimicit, pulberea s-a adunat singură şi în el însuşi s-a schimbat pe dată: astfel spun marii înţelepţi că fenixul moare şi-apoi renaşte, cînd al cinci sutelea an s-apropie» (v. 103-108). Căzută la pămînt, cenuşa s-a recompus şi păcătosul şi-a venit în fire, asemeni păsării Phoenix, ce se întoarce mereu la o nouă viaţă după 500 de ani. “Pasărea Phoenix este un animal mitologic, despre care au povestit scriitorii din antichitate. Comparaţia din versurile 106-111 i-a fost inspirată lui Dante probabil de Ovidiu, dar devine, faţă de textul latin, mult mai bogată de viaţă poetică” (E.A. Panaitescu). “Această pasăre mitică, despre care vorbesc nu doar poeţii, dar şi istoricii, naturaliştii şi enciclopediştii, murea tot la cinci sute de ani, arzînd pe un mănunchi de ierburi aromate, iar apoi învia îndată din propria sa cenuşă. Mitul, aparţinînd religiei egiptene, era simbolul perpetuării vieţii. Imaginea era răspîndită în lirica secolului al XIII-lea – provensal şi italian – ca metaforă a iubirii. Dante, cum se întîmplă adesea, o transpune din regiunea abstractă a unui topos literar în cea a unei realităţi concrete şi vizibile” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIV_18

«Iarbă şi grîne în viaţa sa nu paşte, ci doar lacrimi de tămîie şi ghimbir, de nard şi smirnă îi sînt faşele funebre. Şi cum e cel ce cade, dar nu ştie cum, prin puterea diavolului ce la pămînt îl trage, ori altă meteahnă ce leagă omul» (v. 109-114). Pasărea Phoenix nu se hrăneşte cu alimente obişnuite, iar cuibul în care moare e tivit cu plante aromate. Pe de altă parte, păcătosul văzut de Dante s-a prăbuşit fulgerător la pămînt, ca un posedat de diavol, ori ca un epileptic. “Comparaţia, foarte precisă şi eficientă, este între damnatul care se ridică rătăcit, suspinînd uluit, bănuitor, încercînd să-şi recapete conştiinţa asupra sa şi a lucrurilor, şi cel care, lovit de un atac de epilepsie se trezeşte şi, după neliniştea pe care i-au provocat-o convulsiile, îşi revine în fire, dar încă are mintea neclară. Descriindu-l pe epileptic, Dante mai spune că funcţiile lui vitale, în special conştiinţa, se blochează fie prin intervenţia diavolului, fie prin obturarea venelor (oppilazion): în primul caz este vorba de posedare diabolică, nu de epilepsie. Dar se pare că atît epilepticul, cît şi posedatul prezintă aceleaşi caracteristici externe, sînt văzuţi într-o singură manifestare, dacă nu identică, măcar asemănătoare” (T. Di Salvo).

ladri2

Advertisements