Muşcătura şarpelui (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIV_19

«cînd se ridică şi-n jur priveşte, rătăcit de marea frămîntare pe care a suferit-o şi privind suspină; astfel era păcătosul ridicat mai apoi. Vai, aspră e puterea Domnului, că asemenea lovituri de răzbunare croieşte!» (v. 115-120). Bolnavul de epilepsie, după ce îşi revine din criză, priveşte dezorientat în jur şi nu pricepe ce-a păţit, asemeni păcătosului pedepsit de şerpi. Dreptatea administrată de Atotputernic are uneori un aspect foarte sever. “În cuvintele lui Dante nu e un sentiment de teamă pentru această putere divină strivitoare: Dumnezeul dantesc este un Dumnezeu teribil, dar drept, nu poate acţiona decît aşa cum face, şi în faţa dreptăţii sale trebuie să avem o atitudine amestecată de uimire şi supusă acceptare religioasă” (T. Di Salvo). “Vai, aspră e puterea Domnului: este figura adeseori întîlnită care se numeşte exclamatio, folosită la vederea suferinţelor îngrozitoare. Aici are rolul de interval, între zugrăvirea evenimentului tragic şi misterios şi confruntarea directă cu păcătosul” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIV_20

«Călăuza l-a întrebat apoi cine e; la care a răspuns: ‘Eu am picat din Toscana, de puţină vreme, în astă gaură ticăloasă. Viaţa bestială mi-a plăcut şi nu umană, ca un bastard ce-am fost; sînt bestia Vanni Fucci şi Pistoia mi-a fost demn bîrlog’» (v. 121-126). La întrebarea lui Virgiliu, păcătosul îşi precizează numele şi cetatea de origine. El se mîndreşte, arogant, cu propria sa nemernicie animalică, subliniată printr-o repetiţie: viaţa bestială… sînt bestia…  “Vanni, fiul nelegitim al nobilului Fuccio dei Lazzari din Pistoia, a militat în partidul Negrilor şi a luat parte la luptele civile care i-au însîngerat oraşul. Condamnat în lipsă, pentru crime şi jafuri, în 1295, s-a retras în castelul din Lizzano, de unde s-a întors după cîteva luni la Pistoia pentru a distruge casele Albilor. A fost în slujba Florenţei, în timpul războiului cu Pisa (1289-1293) şi poate că Dante l-a cunoscut cu acel prilej. Poetul îl plasează în bolgia hoţilor, pentru că îi atribuie furtul, survenit în decembrie 1292 sau ianuarie 1293, al statuii de argint a Fecioarei şi a Apostolilor, păstrate în capela Sant’Iacopo a domului din Pistoia. Pentru furt au fost inculpaţi un oarecare Rampino Foresi, apoi achitat, şi ulterior notarul Vanni della Monna, condamnat la moarte şi spînzurat. Vanni Fucci a murit în 1300. Figura lui Vanni Fucci are o măreţie tragică. Mulţi critici au văzut în el cel mai diabolic personaj al Infernului. Pentru De Sanctis, primele cuvinte pe care damnatul i le adresează lui Dante constituie deja ‘o profesiune de bestialitate’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIV_21

«Şi eu către călăuză: ‘Spune-i să nu şerpuiască şi întreabă-l ce vină l-a-mpins aici jos; că eu l-am ştiut om sîngeros şi băţos’. Iar păcătosul, care a-nţeles, n-a şovăit, ci şi-a îndreptat spre mine sufletul şi chipul, şi de ticăloasă ruşine s-a colorat» (v. 127-132). Dante îl admonestează pe Vanni Fucci, pentru aroganţa sa, prin intermediul lui Virgiliu. Apoi se interesează cum de-a nimerit acela, ca om violent şi înfumurat, printre hoţi. Damnatul nu se ascunde în faţa întrebării, deşi se colorează la chip de ruşinea umilinţei că a fost surprins într-un asemenea loc degradant. “Premisa discursului pe care Dante îl desfăşoară în sinea sa este următoarea: mă aşteptam să-l găsesc printre violenţi, întrucît îi cunoşteam activitatea sîngeroasă; dacă e printre hoţi, probabil că a comis un furt de care nu ştiam şi aş vrea să-l aflu” (T. Di Salvo). “Ruşinea e numită aici ticăloasă, adică dictată de un sentiment de furie şi de dispreţ, pentru a o distinge de cea care uneori îl face pe om demn de iertare, întrucît reprezintă o recunoaştere implicită a greşelii. Vanni Fucci nu cunoaşte ruşinea păcatului comis, cu care dimpotrivă se mîndreşte arogant, ci cealaltă, impusă de furia de-a fi fost recunoscut răspunzător de un furt ce-l degradează şi îl umileşte şi care, prin urmare, n-ar vrea să fie ştiut de alţii” (T. Di Salvo).

ladri3

Advertisements