Metamorfoze (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXV_4

«Pe umerii lui, în spate la ceafă, cu aripile deschise stătea un dragon; şi foc vărsa asupra celui care-i ieşea în cale. Maestrul meu a spus: ‘Ăsta e Cacus, care sub stînca muntelui Aventino a făcut adesea lacuri de sînge» (v. 22-27). Centaurul care-l căuta furios pe Vanni Fucci, pentru a-l pedepsi, ţinea pe umeri un dragon ce scuipa flăcări pe gură. În timpul vieţii el şi-a avut adăpostul într-o peşteră de pe muntele Aventino, unde s-a comportat cu mare cruzime. “Centaurul Cacus, fiul lui Vulcan, s-a slujit de înşelăciune, pe lîngă violenţă, cum precizează Virgiliu într-un pasaj din Eneida (VIII, v. 206) pentru a-l jefui pe Hercule de cîteva juninci şi cîţiva tăuraşi din turma care fusese a lui Gerion. Pentru a-şi face pierdute urmele, Cacus a tîrît de coadă animalele furate, obligîndu-le să meargă cu spatele pînă la peştera lui. Acesta e motivul pentru care nu se află împreună cu ceilalţi centauri, ca paznic al cercului în care sînt pedepsiţi, împreună cu ucigaşii, cei ce au furat slujindu-se doar de violenţă. Figura pe jumătate umană, pe jumătate animalică, descrisă de Virgiliu, este deformată de Dante, prin adăugarea şerpilor încolăciţi şi a dragonului care vomează flăcări, după un gust tipic medieval. Ea devine, faţă de originalul virgilian, mai groaznică şi mai grotescă totodată” (E.A. Panaitescu). “Evul Mediu îşi imagina dragonii ca pe nişte şerpi cu aripi: acestor elemente le adaugă Dante aici focul vărsat pe gură. Probabil că imaginea i-a venit de pe frescele ce reprezentau triumfuri ale morţii sau judecăţi universale” (T. Di Salvo).

Inf_XXV_5

«Nu merge pe acelaşi drum cu fraţii săi, pentru furtul cu înşelăciune comis asupra marii turme ce i-a stat aproape; dar i s-au terminat faptele mişele sub ghioaga lui Hercule, care poate i-a tras o sută, dar el n-a simţit nici zece’» (v. 28-33). Cacus nu stă împreună cu fraţii săi centauri fiindcă, în plus faţă de ei, a comis furturi prin înşelăciune. Unii comentatori îi contestă calitatea de centaur şi înfrăţirea cu ceilalţi gardieni infernali, datorită calităţii sale de fiu al lui Vulcan. Cacus şi-a sfîrşit viaţa violentă, ucis de Hercule, care l-a pedepsit pentru jaful comis, zdrobindu-l cu ghioaga (sau, în textul lui Virgiliu, sufocîndu-l). “Prezentarea sarcastică a morţii lui Cacus, prin mîna lui Hercule (ironia stă într-un adverb – forse – şi în opoziţia simetrică a celor două emistihuri din versul 33, prin care lui diè îi corespunde sentì, iar lui cento, diece) nu se rezolvă într-o simplă persiflare, la nivelul unui joc de cuvinte răutăcios, dar în fond nevinovat. Pentru V. Rossi, ‘în această frază există o mică batjocură’; pentru Torraca: ‘observaţia lui Virgiliu are ceva subtil şi ne face să zîmbim prin finalul neaşteptat’; acelaşi punct de vedere este exprimat în monografia dedicată acestui cînt de Ferrero şi Chimenz. Mai îndreptăţit pare Momigliano, cînd vede aici expresia unei ‘vitalităţi viguroase’” (E.A. Panaitescu). “Zece şi o sută sînt, la fel ca azi, numere nedeterminate, simbolice; toată fraza vrea să exprime furoarea imensă a lui Hercule, care izbeşte înnebunit, copleşit de mînie, după cum îl prezintă Virgiliu în Eneida (VIII, 219)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXV_6

«Pe cînd vorbea aşa şi ăla a trecut înainte şi trei spirite au venit sub noi, pe care nici eu, nici călăuza mea nu le-am observat, decît atunci cînd au strigat: ‘Cine sînteţi voi?’: încît conversaţia ni s-a oprit şi i-am ascultat doar pe ei apoi» (v. 34-39). Trei fapte se succedă cu mare rapiditate: explicaţiile lui Virgiliu, intrarea/ieşirea din scenă a lui Cacus şi apariţia altor damnaţi, despre care vom afla că sînt trei hoţi florentini: Agnolo Brunelleschi, Buoso dei Donati şi Puccio Sciancato. “Pe cînd… şi ăla…: o construcţie parahipotactică (…) avînd aici funcţia de-a sublinia simultaneitatea faptelor. (…) Avem o construcţie parahipotactică, atunci cînd o conjuncţie coordonatoare este inclusă în faţa principalei, ca o reluare, după propoziţia subordonată. Procedeul, aparent un anacolut, este folosit în alte locuri pentru a exprima contemporaneitatea” (Chiavacci Leonardi).

puccio

Advertisements