Metamorfoze (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXV_7

«Eu nu-i cunoşteam; dar s-a întîmplat, cum se întîmplă uneori, ca unul să-l numească pe celălalt, spunînd: ‘Cianfa unde o fi rămas?’; la care eu, ca stăpînul meu să ia aminte, mi-am pus degetul în sus de la bărbie la nas. Dacă acum, cititorule, primeşti cu greu cele ce-ţi voi spune, nu-i de mirare, căci eu, de le-am văzut, abia le cred» (v. 40-48). Cei trei hoţi vorbesc între ei despre al patrulea. Dante îl îndeamnă pe Virgiliu să tacă, pentru a-i asculta pe păcătoşi. După aceea i-a fost dat să asiste la o situaţie incredibilă, după cum îşi previne cititorul, adresîndu-i-se direct în cadrul poemului. “Despre florentinul Cianfa, consilier al Căpitanului Poporului în 1282, care ţinea de familia Donati, căpetenia Negrilor, un vechi comentator scrie că ‘mereu s-a distrat să fure animale, să şterpelească sticle şi să golească puşculiţe’; dar, pe lîngă o asemenea caracterizare ironică, avînd inflexiuni legendare, se ştiu puţine lucruri despre acest personaj” (E.A. Panaitescu). “Tehnica adresării directe către cititor, fie pentru a-l stimula, fie pentru a-l atrage în acţiune, Dante o foloseşte nu de multe ori în cadrul poemului: era o tehnică întrebuinţată de bufonii de la curte şi de actorii ale căror spectacole se desfăşurau în faţa unui public, pe care se străduiau să-l înflăcăreze, implicîndu-l ca participant. Aici Dante operează în două direcţii: pe de o parte subliniază că faptul este aproape incredibil, pe de altă parte îl pregăteşte pe cititor pentru scena de teroare ce va urma îndată, dar deja în faţa unui public avertizat” (T. Di Salvo).

Inf_XXV_8

«Cum îmi ţineam ochii deschişi la ei, un şarpe cu şase labe se aruncă spre unul şi se caţără pe el. Cu labele din mijloc i-a cuprins burta, cu cele din faţă l-a prins de braţe; apoi l-a muşcat de unul şi cel’alt obraz; cele din spate spre coapse le-a întins, şi-a vîrît coada între amîndouă şi în spate peste rinichi a înălţat-o» (v. 49-57). Deodată un şarpe s-a năpustit asupra unuia dintre hoţi, l-a muşcat de obraji, l-a înfăşurat cu coada şi cu cele şase labe. “În legătură cu această primă metamorfoză a cîntului, în care s-a văzut ‘culmea poetică, adevărata cheie de boltă a episodului’ (Ferrero-Chimenz), observă cu acuitate Momigliano: ‘Pare o luare în posesie. Şarpele este instrumentul lui Dumnezeu, al justiţiei sale luminoase şi precise: fără aşa ceva, aderenţa sa la trupul hoţului n-ar fi aşa geometrică, nu ar exista, chiar şi în asemenea avînt, atîta sobrietate… Orice mişcare e destinată să obţină cea mai deplină întrepătrundere a celor două trupuri: şi nimic n-ar manifesta mai bine, decît matematica îmbinare a celor două fiinţe, intenţia divină de-a şterge în monstruoasa fuziune orice urmă a spiritului uman’. Violenta luare în posesie a omului de către şarpe este ‘afirmată şi repetată, cu nemiloasă urgenţă, de verbele care se succed cu repeziciune: si lancia, s’appiglia, avvinse, prese, addentò, avviticchiò. Este atît de vioaie această vitalitate animalică, încît ceva din ea, ca o atotputernicie bestială, pare să se transmită către iedera afectuoasă şi familiară, de care Poetul se foloseşte pe post de comparaţie’ (Ferrero-Chimenz)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXV_9

«Iedera n-a strîns vreodată un copac, aşa cum oribila fiară şi-a încolăcit membrele pe ale celuilalt» (v. 58-60). Aşa cum iedera se încolăceşte pe un copac şi-l sugrumă, la fel a procedat şarpele cu păcătosul pe care l-a atacat. “Comparaţia are precedente în literatura clasică, la Ovidiu şi Horaţiu: însă fenomenul se poate observa în realitate cu uşurinţă, astfel că nu se ştie pînă unde a prevalat sugestia literară, sau dacă aceasta a coincis cu observaţia directă” (T. Di Salvo).

metamorfoza1

Advertisements