Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: December, 2014

Pedeapsa pentru alchimie (3)

Inf_XXIX_7

«Cînd am ajuns peste ultima chilie din Malebolge, de schimnicii săi puteau s-apară privirii noastre, m-au săgetat mulţime de jelanii, ce-aveau vîrfurile înarmate cu durere; la care urechile cu mîinile mi le-am acoperit» (v. 40-45). Ultima bolgie îi include pe falsificatori, care sînt înghesuiţi ca nişte călugări într-o chilie. Deasupra lor se ridicau, spre stînca pe care treceau Dante şi Virgiliu, numeroase strigăte de suferinţă. “A zecea bolgie este desemnată, în versul 40, cu termenul chilie (loc închis unde sînt la rîndul lor încuiate sufletele păcătoşilor), cuvînt folosit în Evul Mediu pentru a indica încăperile mănăstirilor. Ambiguitatea acestui cuvînt consolidează imaginea schimnicilor: întrucît bolgia este o mănăstire, damnaţii din ea sînt numiţi sarcastic – dar un sarcasm trist, sever – călugări (i conversi sînt fraţi laici, care n-au intrat în ordinul monahal). (…) Gallardo remarcă: ‘Imaginea căutată, elaborată, e caracteristică pentru acest cînt, în care stilul foarte rafinat, nu doar în folosirea cuvintelor docte sau plebee, a căror alăturare umple de preţiozitate ansamblul, dar şi evoluţia frazelor, alegerea imaginilor care, deşi inspirate din viaţa obişnuită, sînt destinate să-i sublinieze caracterul rar şi neobişnuit, creează un fel de distanţă între Poet şi lumea bolilor fizice, a infecţiilor dezgustătoare pe care le descrie ca un artist conştient de propria sa artă’” (E.A. Panaitescu). “Am ajuns în a zecea bolgie, din care poetul ne prezintă unele caracteristici: e cît se poate de întunecată, are forma unei chilii, o încăpere închisă şi limitată, iar cei din bolgia-chilie par nişte călugări. Bolgia este aşadar o chilie îngrozitoare, ai cărei călugări înalţă nu rugăciuni, ci strigăte ascuţite şi pătrunzătoare de durere, ca nişte vîrfuri de săgeţi, ce stîrnesc în cel care le aude durere şi milă” (T. Di Salvo). “Vîrfurile înarmate cu durere: aveau săgeţile întărite la vîrf cu durere. Fierul de la vîrful săgeţilor era cel care le ajuta să pătrundă mai bine în carne: aşadar mila este cea care pătrunde în inima lui Dante. Forţa şi noutatea adaptării l-au impresionat pe Petrarca încît a reluat-o” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIX_8

«Cîte dureri ar fi, dacă din spitalele din Valdichiana, între iulie şi septembrie, şi din Maremma şi Sardinia bolnavii ar fi puşi toţi laolaltă într-o groapă, aşa era aici şi atîta duhoare ieşea, ca de-obicei din carnea putrezită» (v. 46-51). Înghesuiala şi duhoarea din bolgie semănau cu situaţia în care s-ar strînge laolaltă şi s-ar pune la grămadă toţi bolnavii din anumite zone mlăştinoase şi fetide ale Italiei. “Valdichiana este valea străbătută de rîul Chiana şi cuprinsă între Arezzo, Cortona, Montepulciano şi Chiusi; pe atunci era mlăştinoasă şi nocivă, bîntuită de malarie, la fel ca Maremma şi Sardinia. Existau acolo spitale despre care Dante avea informaţii precise, de nu cumva o cunoaştere directă. E realistă remarca despre duhoarea ce urca dinspre bolnavii înghesuiţi vara în condiţii de igienă precară şi sumară” (T. Di Salvo). “Spectacolul damnaţilor închişi în bolgia a zecea este văzut mai întîi în ansamblul său: oroarea ce se desprinde este fără asemănare în realitatea bolilor de pe pămînt. Poetul recurge de aceea la o comparaţie ca aceea care deschide cîntul al XXVIII-lea, sau ca aceea care, în cîntul al XXIV-lea (v. 85-90) ne introduce în spectacolul transformării hoţilor” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_9

«Noi am coborît pe ultimul mal, de pe lunga punte, tot pe mîna stîngă; şi atunci mi-a fost privirea mai vie, jos, în străfund, acolo unde slujbaşa înaltului domnitor, dreptatea cea fără greş, îi pedepseşte pe falsificatorii înregistraţi aici» (v. 52-57). Cei doi poeţi coboară în groapa durerii şi îi pot vedea mai bine pe cei torturaţi de justiţia lui Dumnezeu. “Puntea e lungă, fiindcă nu este cea de peste bolgie, ci aceea care traversează, singură şi neîntreruptă, toate bolgiile din al optulea cerc. A zecea bolgie este a falsificatorilor de toate felurile (…), alchimiştii văzuţi ca falsificatori de metale, falsificatorii de oameni, falsificatorii de bani, falsificatorii de vorbe” (T. Di Salvo).

falsificatori

Advertisements

Pedeapsa pentru alchimie (2)

Inf_XXIX_4

«Atunci a spus maestrul: ‘Să nu-ţi mai zăbovească de-acuma gîndul la el: te uită la altele şi el acolo să rămînă; fiindcă eu l-am văzut la piciorul podeţului, arătîndu-te şi foarte ameninţîndu-te cu degetul şi l-am auzit numit ca Geri del Bello» (v. 22-27). Maestrul îl îndeamnă pe discipol să nu-şi mai piardă vremea gîndindu-se la păcătosul zărit în fundul gropii. Damnatul îl vorbise de rău pe poet, cu puţină vreme înainte, în faţa celorlalţi tovarăşi de suferinţă şi arătase ameninţător spre el. “Geri del Bello, văr de gradul întîi cu tatăl lui Dante, din cîte afirmă unul dintre fiii Poetului, Pietro Alighieri, a fost ucis de un membru al familiei Sacchetti. Un alt fiu al Poetului, Jacopo, îi atribuie moartea violentă faptului că a fost un semănător de vrajbă. Duşmănia dintre familiile Alighieri şi Sacchetti a durat pînă în 1342, cînd s-a stabilit un pact de reconciliere. ‘Dante – observă Grabher – nu aduce direct în scenă figura lui Geri şi n-o pune să vorbească; dar totuşi o subliniază puternic, proiectînd asupra ei sentimentele arogante şi mînioase ale propriului său suflet, închizînd-o în dispreţ şi tăcere; făcînd astfel încît doar Virgiliu s-o fi zărit pe un fundal întunecat şi îndepărtat, unde rămîne imprimată într-un gest: ameninţarea cu degetul evocă un chip, un suflet, o dramă’” (E.A. Panaitescu). “Îndemnul de-a nu se gîndi la ruda căutată de Dante în bolgie nu urmăreşte să-l oprească pe Dante de la orice sentiment de milă, ci îi cere să asculte de rigoarea morală ce conduce toată călătoria; rudă sau nu, e vorba de-un păcătos destinat să rămînă pentru totdeauna în infern şi atenţia trebuie să se concentreze pe viziunea de ansamblu a lumii subterane, iar pe figurile izolate doar dacă ele sînt exemplare. Una e prin urmare problema călăuzei Virgiliu şi alta e cea a personajului Dante” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_5

«Tu erai prins atunci cu cel ce-a stăpînit odinioară Altaforte, că nu te-ai uitat încolo şi-a plecat’. ‘Vai, călăuză dragă, moartea lui violentă, care încă nu-i răzbunată’, am zis eu, ‘de către cineva ce-i înrudit cu jignirea» (v. 28-33). Dante era ocupat discutînd cu Bertran de Born, aşa încît nu observase ameninţarea venită din partea celuilalt păcătos, care se îndepărtase plin de furie. Protagonistul explică stînjenit că este vorba de o rudă a sa, care fusese ucisă şi rămăsese nerăzbunată de cineva din familie. “Răzbunarea privată era, pe vremea lui Dante, un drept pe care legile îl recunoşteau şi-l admiteau rudelor celui lezat; aceştia erau consideraţi consorţi, adică victime laolaltă cu cel păgubit. Pentru Grabher, ‘Dante rămîne aici legat de sensul medieval al lui consort şi de drepturile sale lezate’, pe cînd interpretarea dată de Sapegno pentru mila Poetului faţă de rubedenia sa pare mai complexă, nuanţată şi, la urma urmei, mai convingătoare: ‘meditaţia la mesajul creştin şi înaltul simţ de dreptate şi pace, consolidat în peripeţiile amare ale exilului şi succesiva speculaţie politică’ ar fi creat la Dante, în perioada cînd a scris Comedia, ‘o atitudine de desprindere şi superioritate faţă de anumite obiceiuri barbare şi depăşite ale contemporanilor săi’. În special din episodul cu Geri del Bello, din nici un cuvînt al Poetului ‘nu reiese regretul că n-a dus răzbunarea pînă la capăt; da, eventual un sens de înaltă şi uşor neutră milă, care înseamnă suferinţă, dar nu indulgenţă sau renunţare la un ideal etic superior’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_6

«…l-a făcut pe el mînios; drept care a plecat fără a-mi vorbi, cum mă gîndesc: şi-n asta m-a făcut faţă de el mai pios’. Astfel am vorbit noi pînă la primul punct unde pe punte cealaltă vale se arată în străfunduri, dacă mai multă lumină ar fi» (v. 34-39). La furia lui Geri del Bello, pentru că n-a fost încă răzbunat, răspunde mila lui Dante pentru sufletul chinuit. Între timp cei doi poeţi îşi continuă călătoria pînă în locul unde li se arată privirii bolgia următoare. “În judecarea acestui episod destul de complex prin convergenţa multor motive ce implică familia, obiceiurile, viaţa religioasă, viaţa politică, să se ţină seama de unele fapte sugerate de lectura riguroasă a cuvintelor poetului: ruda nu e scuzată, este vorba de un mare păcătos, semănător de vrăjmăşie şi e drept să rămînă acolo unde este. În acest aspect nu apare nici o milă în sufletul lui Dante faţă de consort. Îl tulbură doar faptul că Geri l-a arătat altuia ca pe un infam, întrucît nu s-a îngrijit să-l răzbune. Şi îl uimeşte pînă la suferinţă doar faptul că ruda moartă este încă ataşată cu aroganţă de tema răzbunării neobţinute şi nu-i adresează rudei vii nici o vorbă. Pentru această mînie simte milă Dante, nu fiindcă participă la mitul datoriei sociale a răzbunării, ci fiindcă vede că ruda moartă este încă legată, chiar şi după moarte, de o normă a violenţei. Moartea, experienţa lumii de dincolo, ar fi trebuit să conducă ruda moartă spre o altă perspectivă, spre depăşirea formelor de viaţă absolut barbare şi anticreştine. Sentimentul dominant al episodului, aşadar, este cel de milă, care de la mila faţă de o rudă devine milă faţă de toată omenirea încă ataşată de legea răzbunării, ce provoacă războaie şi vrăjmăşie” (T. Di Salvo). “Mai pios: cu acest vers se încheie scena întîlnirii lui Dante cu Geri. La atitudinea celui de-al doilea, care mai întîi ameninţă şi apoi se îndepărtează furios, răspunde sentimentul de milă: cele două adjective (mînios, pios) exprimă singure întregul sens al acestei scurte şi intense secvenţe dramatice” (Chiavacci Leonardi).

geri

Pedeapsa pentru alchimie (1)

Cercul al optulea, a noua bolgie. Geri del Bello, ruda supărată pe Dante. Strigătele de durere ale falsificatorilor. Alchimistul Griffolino din Arezzo. Capocchio, măsluitor de metale.

Inf_XXIX_1

«Multa lume şi diversele răni mi-au întunecat în asemenea hal luminile că le venea să plîngă; dar Virgiliu mi-a zis: ‘La ce te tot uiţi? de ce zăboveşte privirea ta acolo jos, printre păcătoasele umbre sfîşiate?» (v. 1-6). Mulţimea păcătoşilor şi oroarea pedepselor la care sînt supuşi semănătorii de vrajbă l-au impresionat pe Dante pînă în pragul lacrimilor. Însă Virgiliu îl dojeneşte pentru faptul că, privindu-i prea insistent pe damnaţi, îşi întîrzie drumul. “Descrierea mutilărilor provocate de dreptatea divină s-a păstrat, de-a lungul întregului cînt precedent, pe planul obiectivităţii crude, ce-şi propunea să exprime condamnarea hotărîtă a Poetului pentru cei care au introdus, în ţesutul social ordonat, germenii anarhiei şi ai violenţei. Doar aici, în aceste versuri cu care începe cîntul al XXIX-lea, se insinuează elementul subiectiv: Dante îşi exprimă propria durere sau, mai bine spus, durerea incomensurabilă (…) la vederea spectacolului înfăţişat, mai înainte, cu mînă fermă şi nemiloasă. Scrie Sapegno: ‘Tensiunea dramatică din cîntul al XXVIII-lea, care susţine într-un crescendo atroce reprezentaţia de sînge şi răni ale semănătorilor de vrajbă, se atenuează şi se destramă, în prima parte din cîntul al XXIX-lea, într-un ton de elegie zbuciumată’” (E.A. Panaitescu). “Este mai bine să înţelegem într-un alt mod: vederea damnaţilor îl răscolise şi mulţimea de impresii care se năpustea asupra lui i-a provocat buimăceala, o condiţie de ameţeală, o rătăcire a propriei capacităţi raţionale de control” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_2

«N-ai făcut aşa în celelalte bolgii: de crezi că le numeri pe toate, gîndeşte-te că douăzeci şi două de mile acoperă valea. Şi deja luna e sub picioarele noastre: de-acum puţină vreme ne-a rămas şi altele-s de văzut, ce tu nu vezi’. ‘Dacă tu’, i-am răspuns îndată, ‘ai fi ştiut motivul pentru care priveam, poate mi-ai fi îngăduit să mai stau pe loc’» (v. 7-15). Bolgia e foarte întinsă, aşadar este imposibil să fie cuprinşi cu privirea sau compasiunea toţi păcătoşii: cei doi călători trebuie să se grăbească, pentru că nu le-a mai rămas mult timp la dispoziţie. Însă Dante încearcă să se justifice în faţa călăuzei sale, aducîndu-i alte explicaţii. “Virgiliu se mărturiseşte uimit că discipolul arată pentru păcătoşii din această bolgie o atitudine aproape de participare la suferinţele lor, în orice caz de interes; oricum pare să-l dojenească pentru această examinare prelungită a unei grămezi de suflete deformate şi schimonosite. Nu e caracteristică pentru Dante atitudinea de complăcere sado-masochistă în faţa spectacolelor de suferinţă şi atrocitate, după cum nu face parte din poezia dantescă dispoziţia unei observaţii tandre şi iubitoare, care poate însoţi stările sufleteşti de elegie şi compasiune” (T. Di Salvo). “Tot lui Sapegno îi aparţine observaţia că reproşul lui Virgiliu ‘îl stimulează pe Dante să examineze în amănunţime şi să limpezească în sinea sa motivul tainic al acelei uimiri şi al acelei nelinişti şi, limpezindu-l, să devină conştient de propriile limite pe care să le depăşească’. Lamentaţia vagă – ce va exprima la Petrarca o complăcere a scriitorului cu propria sa suferinţă, o fugă din faţa lumii în interioritatea sentimentelor (…) – este considerată de Dante ca o vinovăţie, întrucît îl îndepărtează pe om de limpezimea raţională şi de acţiune (virtutea şi ştiinţa lui Ulise)” (E.A. Panaitescu). “În ce priveşte măsura geografică a bolgiei, este vorba de o evaluare ce-i aparţine lui Dante însuşi. Dar dacă bolgia este atît de mare, cît ne-ar lua oare s-o străbatem – s-a întrebat cineva. Întrebarea nu are sens, întrucît pe Dante îl interesează să sublinieze aici fără vreo ironie că cei doi pelerini nu pot să întîrzie şi să dezechilibreze intervalele ce le-au fost acordate, care trebuie administrate şi împărţite cu pricepere, după cum a mai spus-o şi alteori Virgiliu” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_3

«Între timp înainta, şi eu în urma sa mergeam, călăuza, deja dîndu-i răspunsul şi adăugînd: ‘în groapa aceea, unde îmi ţineam ochii înţepeniţi, cred că un duh din sîngele meu îşi plînge vina ce-acolo jos atîta costă’» (v. 16-21). Virgiliu îşi continua drumul, iar Dante îi dădea noi explicaţii: zăbovise pentru că i s-a părut că zăreşte înăuntrul bolgiei tocmai o rudă de-a sa, pedepsită acolo. “Propoziţia plasată între verb şi subiect (înainta… călăuza) exprimă contemporaneitatea, sau rapida succesiune a celor două fapte” (Chiavacci Leonardi).


seminatori_discordia

Oameni spintecaţi (8)

Inf_XXVIII_21

«Am văzut limpede, şi încă îmi pare că-l văd, un bust fără cap umblînd, la fel cum umblau ceilalţi din păcătoasa turmă; şi trunchiul ţinea capul, de coamă, întins în mîini ca o torţă; şi ne privea şi zicea: ‘Vai de mine!’» (v. 118-123). Şi-a făcut apariţia un trup care îşi ducea capul în mînă, înhăţat de plete şi întins înainte ca o torţă ce trebuie să lumineze calea. Iar căpăţîna avansa, desprinsă de pe umeri, lamentîndu-se. “Damnatul care înaintează cu pasul asemănător colegilor săi de suferinţă (…) este Bertran de Born, senior al castelului de Hautefort în Aquitania şi renumit poet provensal. A trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea, a fost prieten cu Henric al II-lea, rege al Angliei şi duce de Aquitania, şi cu fiul acestuia, Henric al III-lea, numit şi Regele tînăr, pe care tatăl şi l-a asociat la tron. Dante acreditează zvonul conform căruia Henric al III-lea s-a răzvrătit împotriva tatălui său, urmînd sfaturile lui Bertran de Born” (E.A. Panaitescu). “Un bust fără cap: este ultima şi cea mai puternică figură din acest cînt. Vin acum cei – după cum spune Anonimul – care au vîrît zîzanie între membrii aceleiaşi familii. Această figură îndurerată şi tragică, apărută la sfîrşit, cu cea mai gravă mutilare şi totuşi cu un aspect demn şi aproape solemn, rostind o lamentaţie biblică, închide într-o poezie înaltă şi îndurerată cîntul despre schilodirile înfiorătoare” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_22

«Din el însuşi îşi făcea lumină şi erau doi într-unul şi unul în doi: cum poate fi, o ştie cel ce asta o hotărăşte. Cînd drept la piciorul podului a ajuns, şi-a ridicat braţul cu ţeasta, pentru a-şi da vorbele mai aproape» (v. 124-129). Trupul singur îşi lumina calea, cu sine însuşi; ciudăţenia acestui fapt poate fi pricepută doar de Bunul Dumnezeu, care a decis o asemenea pedeapsă înfiorătoare. Venit în apropierea punţii pe care stătea Dante, trupul şi-a întins mîna cu căpăţîna spre călător, pentru a se face auzit de acesta. “Am ajuns la culmea reprezentărilor, într-o bolgie văzută ca o groapă comună, un cîmp ce adună estropiaţii şi mutilaţii, un lazaret ce stîrneşte, în sufletul privitorului, sentimente de groază şi oroare. Peste tot, în cadrul cîntului, sînge, cioate ridicate, mutre mînjite, trupuri despicate. Nici o complezenţă psihologică, nici un gust gratuit pentru oroare. Ochiul observatorului fixează cu seriozitate şi precizie o realitate obiectivă, descumpănitoare, dar în acel loc normală. Tonul expunerii nu este cel ce-ar fi sugerat de o viziune-coşmar, ceva care oprimă sau înspăimîntă. Există un sentiment de uimire, dar el nu prevalează, ci este însoţit de o descriere a figurii, controlată, rezervată, nu rece, nu lipsită de-o emoţie ascunsă. Pentru Dante pare mai interesant să descrie cu sobrietate şi precizie, decît să se oprească asupra sentimentelor pe care le poate stîrni” (T. Di Salvo). O memorabilă versiune poetică a terţinei, de o mirabilă fidelitate a semnificaţiilor, găsim în traducerea lui George Coşbuc: “El singur îşi era a sa făclie: / cum doi într-unul sta, şi unu-n doi, / o ştie-Acel ce-aşa voi să fie!”.

Inf_XXVIII_23

«…care au fost următoarele: ‘Acuma vezi groaznica pedeapsă, tu, ce, respirînd, umbli privind morţii: vezi dacă e vreuna mare ca asta. Şi pentru ca de mine veşti să duci, află că sînt Bertran de Born, cel ce-am dat regelui tînăr rele sfaturi. Eu i-am învrăjbit între ei pe tată şi pe fiu: Ahitofel n-a făcut mai mult rău pentru Absalom şi David cu îndemnurile lui nemernice» (v. 130-138). Damnatul îşi exhibă suferinţa în faţa privirii lui Dante, subliniindu-i caracterul extrem. Apoi se prezintă ca fiind trubadurul şi sfetnicul Bertran de Born, cel ce a stîrnit vrăjmăşia între regele Henric al II-lea şi regele Henric al III-lea al Angliei, tată şi fiu. La fel a mai procedat şi Ahitofel, sfătuitorul lui Absalom, cunoscut personaj biblic care s-a răsculat împotriva tatălui său, David. “Prima terţină descrie gestul celui decapitat, care îşi înalţă cu braţul capul, de parcă ar fi o torţă, un trup străin, dintr-o motivaţie cu totul funcţională, adică pentru a-i permite lui Dante, care stă pe margine, să-i asculte mai de aproape vorbele. A doua terţină este un îndemn la milă. Acest damnat nu are accente de încăpăţînată adeziune la păcat, de lăudăroşenie orgolioasă: recunoaşte că e nefericit şi asupra halucinantei sale condiţii de suferinţă atrage atenţia” (T. Di Salvo). “Fiindcă a semănat vrajba între tată şi fiu, Bertran este aici, în bolgia celor ce-au stîrnit scandal. I-a despărţit pe tată de fiu, îşi poartă despărţit trupul, conform legii echivalenţei. Iar aici, în această mutilare, se află ‘mai mult decît în oricare alt exemplu… motivul cîntului… redus la starea sa pură şi esenţială şi prezentat la capătul unei amplificări de orori surprinzătoare, într-o formă ce nu mai poate fi întrecută’ (Fubini)” (T. Di Salvo). Bertran este “unul dintre cei mai mari poeţi de limbă provensală, iar Dante îl pomeneşte în De Vulgari Eloquentia (II, II, 9) ca un cîntăreţ al faptelor de arme şi îl laudă în Convivio pentru spiritul său liberal (IV, IX, 14). Cîntecele lui se referă în general la subiecte politice şi militare, iar în cel mai celebru (Be-m platz) e descrisă frumuseţea tragică a bătăliilor, cu trupurile rănite şi mutilate, cu bucăţile de lance încă înfipte în cadavre. De acesta şi-a amintit Dante, plasîndu-l pe Bertran în bolgia ce pare să adune mutilaţii şi răniţii din toate bătăliile antice şi moderne” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_24

«Fiindcă am despărţit oameni aşa lipiţi, îmi port despărţit creierul, vai mie!, de începutul său, care-i în acest trunchi. Astfel se aplică la mine pedeapsa echivalentă’» (v. 139-142). Legea echivalenţei stă la temelia rînduielii morale din Infern şi Purgatoriu. În cazul de faţă, despărţirea oamenilor ce fuseseră uniţi prin legături de sînge a dus la pedepsirea prin decapitare a damnatului. “Formularea teoretică a echivalenţei se găseşte la Sfîntul Toma (Summa theologica II, 61, 4): ‘Forma judecăţii divine este ca fiecare să sufere ce-a făcut, după spusele lui Matei (VII, 2): cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De aceea justiţia se identifică pur şi simplu cu echivalenţa’” (E.A. Panaitescu). “Legea echivalenţei (să suferi contrariul răului pe care l-ai făcut) corespunde legii biblice a talionului (dinte pentru dinte etc.); dar şi filosofia tomistă îi confirma valabilitatea, susţinînd că fiecare trebuie să sufere în raport direct cu ceea ce a făptuit. Pe plan legislativ, în vremea lui Dante, adesea se recurgea la acest principiu. El nu apărea în antiteză cu idealurile creştine: uneori Evul Mediu a văzut în Dumnezeu mai curînd obrazul sever şi pedepsitor al justiţiarului, decît pe acela dulce al unui Dumnezeu al milei şi al iubirii. Pe de altă parte tot infernul se bazează pe conceptul că păcătosul trebuie tratat conform principiilor legale, să i se administreze o pedeapsă corespunzătoare greşelii şi care din religie preia principiul eternităţii şi al imposibilităţii modificării. Nu se resimţea în aceasta o disproporţie între greşeală şi pedeapsă: se făcea trimitere la scolastică, pentru care dacă este infinită ofensa adusă divinităţii, fără sfîrşit trebuie să fie şi pedeapsa” (T. Di Salvo).

diavol2

Oameni spintecaţi (7)

Inf_XXVIII_18

«Şi unul, c-o mînă şi-alta retezate, ridicîndu-şi cioatele prin zarea sură, încît sîngele i-a împroşcat mutra» (v. 103-105). Apare o altă figură oribilă, un damnat cu mîinile retezate, din care îşi răspîndeşte sîngele împrejur. “În forţa dramatică desprinsă din această figură se înţelege deja că aici vine vorba despre evenimentul cel mai apropiat de sufletul lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_19

«a strigat: ‘Să-ţi aminteşti şi de Mosca, cel ce-a zis, o, vai!, “E bine făcut doar lucrul terminat”, care a fost sămînţă păcătoasă pentru lumea toscană’. Dar eu i-am adăugat: ‘Şi moarte pentru urmaşii tăi’; la care el, punînd durere peste durere, s-a depărtat ca omul nemernic şi nebun» (v. 106-111). Păcătosul care vorbeşte a stat la rădăcina ostilităţii care i-a despărţit de-a lungul anilor pe guelfi de ghibelini. El şi-a îndemnat rudele să-l ucidă pe un tînăr care i-a ofensat. Această crimă a declanşat duşmănia îndelungată, care a provocat alungarea şi dispariţia propriei sale familii din Florenţa. “Pe seama lui Mosca dei Lamberti (vezi Infern VI, v. 80), istoricii florentini din secolul al XIV-lea pun împărţirea cetăţenilor din Florenţa în guelfi şi ghibelini, în urma uciderii (în 1215), de către familia Amidei, a lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta din urmă şi-a încălcat promisiunea de-a se însura cu o tînără din familia degli Amidei, iar ei s-au adunat, cu toate rudele, pentru a hotărî cum anume să-l pedepsească. Cu acel prilej ‘Mosca dei Lamberti a pronunţat vorba proastă: «Lucrul terminat e bine făcut», adică să fie omorît, şi aşa s-a făcut’ (Villani, Cronica V, 38). Mosca dei Lamberti a murit la Reggio, unde avea funcţia de podestà, în 1243. Familia Lamberti a fost izgonită din Florenţa, împreună cu ceilalţi ghibelini, în 1258, şi a fost exclusă de la prevederile de amnistie din 1268 şi 1280, an după care nu se mai ştie nimic despre ei. Prezentarea pe care Poetul i-o face acestui păcătos (…) este tragică, lipsită de sublinierile groteşti, care fac monstruoase, incompatibile cu măsura umană, figurile lui Mahomed şi Curio. Mosca este conştient de răul pe care şi l-a făcut lui însuşi (damnarea), Florenţei, neamului său. ‘Este sfîşiat între iubirea pentru patrie şi cea pentru familie: una o înteţeşte pe cealaltă’ (Crescini)” (E.A. Panaitescu). “Nemernic şi nebun: perechea de adjective, de mare răsunet, constituie ca de multe ori o hendiadă: el pleca de parcă înnebunise de durere. (…) Să se compare cu ieşirea din scenă a lui Guido da Montefeltro: s-a îndepărtat, / răsucindu-se şi zbătîndu-şi vîrful ascuţit (XXVII, 131-132)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_20

«Eu am rămas să privesc stolul şi-am văzut ceva ce m-aş teme să povestesc de unul singur, fără dovezi; numai că mi-e martoră conştiinţa, o bună tovărăşie, care-i dă omului putere, sub pavăza simţirii curate» (v. 112-117). Privind în continuarea şirului de mari mutilaţi ce se perindau prin adîncul bolgiei, Dante a văzut o apariţie atît de îngrozitoare, încît ar ezita să relateze cele observate. Totuşi conştiinţa curată – care i-a fost mereu o călăuză de încredere de-a lungul vieţii – îl îndeamnă să povestească cele văzute. “Începutul unuia dintre episoadele cele mai înfiorătoare din Infern stă pe linia retoric-stilistică ce pregăteşte situaţii în care poetul, conştient de caracterul lor excepţional, teribil, aproape incredibil, creează în cititor un sentiment de aşteptare a evenimentului şi, între timp, goneşte de la el orice îndoială, privitor la realitatea efectivă a ceea ce povesteşte. Şi pentru a da greutate afirmaţiilor declarate a fi demne de crezare, întrucît sînt purtătoare de adevăr, el se plasează sub pavăza conştiinţei, a bunei-credinţe, cu o frază definitorie pentru viaţa morală a poetului. O expresie devenită proverbială şi adesea citată” (T. Di Salvo). “Sub pavăza simţirii curate: aceste două versuri au rămas celebre prin solemnitatea şi puterea imaginii. Ele se leagă de valoarea lor autobiografică: schiţează ca puţine altele personalitatea morală a exilatului, supus permanent încercărilor şi umilinţelor, şi apărat, în forţa spiritului său, de ‘pavăza’ – singura de care dispunea – a propriei conştiinţe” (Chiavacci Leonardi).

mal_consiglio

Oameni spintecaţi (6)

Inf_XXVIII_16

«Şi eu lui: ‘Arată-mi şi declară, dacă vrei ca de tine să duc vestea sus, cine-i cel cu privirea amară’» (v. 91-93). Dante îl întreabă insistent pe Pier da Medicina cine anume este păcătosul ce regretă că s-a întors la Rimini. “Nu totdeauna oferta pe care Dante le-o face damnaţilor de a-i aminti pe pămînt este apreciată de aceştia: unii caută să scape de identificare, ca să nu li se ducă mai tare vestea altor infamii. (…) Merită să subliniem că modul în care între damnat şi Dante se leagă discuţia, tonul curtenitor, promisiunea unei recompense ideale ne transferă dintr-o dată într-un decor cavaleresc, între oameni care cunosc comportamentul politicos al aristocraţiei, al vechii clase conducătoare” (T. Di Salvo).

Inf_XXVIII_17

«Atunci şi-a pus mîna pe falca unui tovarăş şi gura i-a deschis-o, strigînd: ‘E chiar ăsta şi nu vorbeşte. Ăsta, izgonit, a alungat în Cezar îndoiala, afirmînd că omul hotărît mereu cu pagubă a suferit aşteptarea’. Vai, ce-nspăimîntat îmi părea, cu limba retezată de la rădăcină, Curio, care la vorbe a fost aşa de îndrăzneţ!» (v. 94-102). Pier da Medicina îl înhaţă de falcă pe romanul Curio, mutilat prin tăierea limbii. El a fost cel care l-a convins pe Cezar să declanşeze lupta pentru acapararea puterii. “Din cîte povesteşte Lucan în Farsalia (I, v. 261 sqq.), tribunul Caius Curio, obligat să fugă de la Roma fiindcă îi luase prea făţiş partea lui Cezar, l-a convins pe triumvirul care se întorcea din Galia să treacă Rubiconul, cu aceste cuvinte: ‘În timp ce părţile tremură, şubrezite de puteri, retează-ţi şovăiala: totdeauna a fost păgubos să amîni lucrurile deja pregătite’. El apare în ochii lui Dante ca adevăratul responsabil al războiului civil dintre Cezar şi Pompei şi, prin urmare, ca semănător de vrăjmăşie, vinovat. (…) Trebuie notată cruda opoziţie, scoasă în evidenţă prin rimă, dintre îndrăzneala de odinioară – iresponsabila uşurinţă a celui care a alungat în Cezar orice îndoială – şi actuala spaimă a damnatului, pus nu doar în situaţia de-a nu putea vorbi, de a nu-şi putea justifica în vreun fel faptele, dar aproape condamnat să nu mai fie în stare să le priceapă sensul. Lipsit de cuvînt, Curio pare a nu mai avea nici măcar capacitatea de-a gîndi: nu are viaţă proprie, deja e numai o fantoşă îndurerată, un teribil avertisment pentru cel care ar mai avea posibilitatea de-a se mîntui” (E.A. Panaitescu).

diavol3

Oameni spintecaţi (5)

Inf_XXVIII_13

«Şi dă-le de veste celor doi oameni vrednici din Fano, messer Guido şi Angiolello, că dacă profeţia nu-i înşelătoare, vor fi zvîrliţi din navă cu piatra de gît pe la Cattolica, prin trădarea unui tiran mişel» (v. 76-81). Păcătosul lansează şi el o pseudo-profeţie, de fapt relatarea unei alte nelegiuiri grosolane din acele vremuri. Doi nobili din Fano vor fi atraşi într-o cursă şi vor fi ucişi mişeleşte, fiind apoi aruncaţi în apă. “Guido del Cassero şi Angiolello di Carignano au fost ucişi, potrivit unora, în 1312, puţin după ce Malatestino da Verrucchio (vezi cîntul al XXVII-lea, v. 46) i-a urmat tatălui său la conducerea oraşului Rimini. Faptul nu este oricum istoric dovedit. Lana ilustrează astfel profeţia lui Piero da Medicina: Guido del Cassero şi Angiolello di Carignano au fost chemaţi de Malatestino să discute împreună despre bunul mers al regiunii; şi a poruncit să fie discuţiile la Cattolica: şi aşa a poruncit numitul Malatestino că a pus să-i omoare” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVIII_14

«Între insula Cipru şi Maiorca n-a mai văzut aşa nemernicie Neptun, nici de la piraţi, nici de la greci» (v. 82-84). Uciderea nobililor din Fano este o nelegiuire cum nu s-a mai văzut din cele mai vechi timpuri şi pînă atunci. “Şi acest episod trebuie plasat în cadrul denunţului pronunţat de Guido da Montefeltro în cîntul precedent asupra situaţiei politice din Romagna. Termenii relatării danteşti sînt fermi şi duri, de parcă ar vorbi despre fapte cu adevărat întîmplate şi atribuite unor oameni nemiloşi: în această lucidă fermitate narativă stă implicit o severă judecată de condamnare. Veştile despre cruzimea piraţilor şi nelegiuirile comise de greci, Dante le-a preluat din literatura latină şi, la fel ca altele, le folosea la momentul potrivit, fără a le mai supune evaluării critice” (T. Di Salvo).

Inf_XXVIII_15

«Trădătorul ce vede doar c-un ochi şi ţine pămîntul pe care unul ce-i aici cu mine ar vrea să nu-l fi văzut nicicînd, îi va chema la sfat cu el; apoi va face astfel, ca jurămintele şi rugăciunile în faţa vîntului de la Focara să nu-i ajute’» (v. 85-90). Malatestino, tiranul chior al cetăţii Rimini – pe care un păcătos aflat chiar lîngă cel ce vorbeşte ar fi preferat să n-o mai revadă – urma să-i cheme pe cei doi boieri din Fano, chipurile pentru a se sfătui cu ei, însă de fapt va pune să fie ucişi pe drum, chiar înainte de dealul Focara. “Explică Lana că ‘Focara este o colină între Pesaro şi Cattolica, loc unde sînt adesea mari furtuni; şi obişnuiesc marinarii, care se află acolo pe timp de furtună, să se roage la Dumnezeu şi la sfinţi şi să facă multe jurăminte’; versurile 89-90 înseamnă aşadar că Guido şi Angiolello vor fi ucişi înainte de-a ajunge în acel loc. Groaznicul incident sîngeros, pe care damnatul i-l prevesteşte lui Dante, nu are nimic indeterminat, nu se ascunde în imagini enigmatice, care fac foarte sugestive alte profeţii ale damnaţilor (de pildă cea a lui Vanni Fucci). Iar contextul în care se desfăşoară le conferă detaliilor exacte (…) respiraţia tragediei” (E.A. Panaitescu).

lotta4

Oameni spintecaţi (4)

Inf_XXVIII_11

«Altul, care avea gîtul străpuns şi nasul retezat pînă sub gene, şi nu mai avea decît o singură ureche, rămas să privească de uimire, cu alţii laolaltă, mai repede ca ei şi-a deschis gîtlejul, care era pe dinafară scăldat în sînge» (v. 64-69). Un alt păcătos, mutilat groaznic, s-a grăbit să intre în vorbă cu cei doi poeţi. “Şi această reprezentare a unui damnat devastat oribil în obraz, cu gîtul găurit şi însîngerat, se plasează alături de celelalte care, de la început, străbat cîntul: şi aici prevalează gustul pentru hidos şi pentru violenţa înjositoare, peste care se aşterne un sens de degradare morală. Dar aici, ca în alte episoade, elementul dominant nu e atracţia pentru hidoşenie, ci un gust stilistic-retoric, intenţia, abil urmărită, de-a construi un mecanism omogen, care însă nu generează efecte profunde şi emoţionale” (T. Di Salvo).

Inf_XXVIII_12

«…şi-a spus: ‘Vai, tu, ce n-ai de ispăşit vreun păcat şi pe care sus în ţinutul latin te-am văzut, dacă prea marea asemănare nu mă înşală, aminteşte-ţi de Pier da Medicina, de te-ntorci vreodată să vezi dulcea pajişte care de la Vercelli la Marcabò coboară» (v. 70-75). Cel care vorbeşte, Pier da Medicina, îl roagă pe Dante să-l pomenească printre cei vii, întrucît ei doi s-au cunoscut încă din timpul vieţii. “Despre Piero da Medicina nu avem informaţii sigure. A aparţinut unei familii nobile, care a guvernat oraşul cu acelaşi nume din Romagna; despre el vechii comentatori spun că a promovat discordii între nobilii din Bologna şi între comunele Bologna şi Florenţa. Benvenuto da Imola susţine că Dante a fost musafir la curtea acestor feudali. Cîmpia Padului este indicată (v. 75) printr-o perifrază, ca fiind cea care se întinde de la Vercelli la castelul din Marcabò (sau Marcamò), construit de veneţieni la gurile Padului în apărarea comerţului lor. Această perifrază e străbătută de o sfîşietoare nostalgie şi poate fi, în unele aspecte, comparată cu cea prin care Francesca îşi desemnează ţinutul natal” (E.A. Panaitescu).

diavol

Oameni spintecaţi (3)

Inf_XXVIII_7

«Dar tu cine eşti de te uiţi de pe punte, ca pentru a amîna drumul la pedeapsa stabilită pentru greşelile tale?’» (v. 43-45). Damnatul, după ce şi-a prezentat suferinţele, se interesează de identitatea călătorului. “Mahomed a remarcat la observator o atitudine ciudată; încă nu ştie că este viu şi nici măcar nu-şi poate închipui una ca asta” (T. Di Salvo).

Inf_XXVIII_8

«‘Nici moartea nu l-a ajuns încă, nici păcatul nu-l mînă’, a răspuns maestrul meu, ‘să-l frămînte; ci pentru a-i da lui experienţă deplină, mie, care sînt mort, îmi revine să-l conduc prin infern, aici jos, din cerc în cerc: şi ăsta-i adevărul cum îţi vorbesc’» (v. 46-51). Virgiliu preia datoria de-a răspunde la întrebarea formulată şi îi explică lui Mahomed că Dante este încă viu şi străbate locul damnării pentru a-l cunoaşte şi a-l descrie. “Nu cu toate spiritele este aşa de curtenitor Virgiliu, cu informaţii limpezi despre călătoria lui Dante şi propria sa funcţie de călăuză. Fără îndoială că Dante a vrut să înnobileze întîlnirea cu Mahomed, a vrut aproape să-l sustragă de sub impresia de hidoşenie, pe care el o produce în mod obiectiv, prin mutilările diforme. E vorba din nou despre un personaj care la poet ajungea printr-o serie de veşti şi mărturii care, pe de o parte, îl măreau şi pe de altă parte îl transformau într-o fiinţă demnă de dispreţ. Pe plan religios Mahomed e un schismatic, de aceea demn de-a fi supus torturii înjositoare a schismaticilor: dar alături de Mahomed se plasează toată ştiinţa şi cultura arabă, care ajunsese în Occident prin intermediul filosofilor şi al oamenilor de ştiinţă ca Avicenna şi Averroe, pe care Dante îi plasează în limb, printre spiritele măreţe. Din acest motiv Virgiliu, aproape regăsind în Mahomed un tovarăş din nobilul castel, îi răspunde cu precizie şi pe un ton educat şi distins, astfel deosebindu-l şi scoţîndu-l în evidenţă printre toţi cei ce pot fi marcaţi de dispreţul lui Dante, fiindcă au refuzat unitatea Bisericii” (T. Di Salvo).

Inf_XXVIII_9

«Mai bine de-o sută au fost cei ce, auzindu-l, s-au oprit în groapă să mă privească de uimire, uitîndu-şi chinul. ‘Atunci să-i spui lui fra Dolcino să se înarmeze, tu, care poate vei vedea soarele curînd, de nu vrea repede aici să mă urmeze» (v. 52-57). Mulţi păcătoşi s-au oprit din drumul lor prin fundul bolgiei, surprinşi să audă că Dante e viu. Mahomed îl îndeamnă pe poet să-l avertizeze pe Fra Dolcino, un cunoscut protestatar şi schismatic religios medieval, în legătură cu asediul militar căruia îi va cădea victimă. “Dolcino Tornielli din Novara, ţinînd de secta Fraţilor Apostolici, întemeiată de Gherardo Segarelli, după ce acesta din urmă a fost ars pe rug în 1296, a strîns un mare număr de admiratori în Trentino şi în alte regiuni din Italia de nord. Şi el, la fel ca Mahomed, se lăuda că este profet, predicînd, printre altele, abolirea ierarhiei bisericeşti şi împărţirea bunurilor şi a femeilor. Împotriva lui a fost lansată de Clement al V-lea o cruciadă, la care au participat episcopi, feudali şi diverse localităţi. Obligat să se predea din lipsă de provizii şi după o ninsoare abundentă pe muntele Zebello, unde se refugiase cu partizanii săi, a fost condamnat la moarte şi ars pe rug în 1307. Versul 60 conţine o aluzie la rezistenţa înverşunată pe care Dolcino şi oamenii săi i-au opus-o armatei de cruciaţi” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVIII_10

«astfel cu provizii, ca apăsarea zăpezii să nu-i aducă victoria novarezului, care altfel nu l-ar dovedi cu uşurinţă’. După ce şi-a ridicat un picior de plecare, aceste cuvinte Mahomed mi le-a spus; apoi l-a pus în pămînt spre a se duce» (v. 58-63). Personajul îşi încheie avertismentul către ereticul Dolcino, în timp ce face gestul de-a păşi. Dar mişcarea lui, împiedicată de rostirea cuvintelor, pare a se desfăşura cu încetinitorul, dîndu-i un aspect caraghios şi nefiresc. “Criticii au oferit diverse interpretări în legătură cu sfatul pe care Mahomed i-l transmite lui Dolcino. ‘Este batjocură faţă de tovarăşul aşteptat, care nu va putea rupe încercuirea duşmanilor şi a gheţii, sau o solidarizare naivă? Admiraţie pentru luptătorul viteaz, sau persiflare a eforturilor lui?’, se întreabă Zingarelli, acolo unde Vossler este convins că vederea lui Dolcino asediat şi obligat să se predea din cauza foamei îl umple de bucurie pe Mahomed. Astfel de consideraţii riscă totuşi – într-un cînt ca acesta, în care atenţia Poetului este în primul rînd atrasă de felul pedepsei, de oroare (care se exprimă în mod vizibil) (…) – să apară excesive” (E.A. Panaitescu). “Şi atitudinea lui Mahomed, care vorbeşte ţinîndu-şi un picior în aer şi îl pune jos doar după ce şi-a terminat profeţia, a fost interpretată în mod diferit. V. Rossi a definit-o ca pe o atitudine ‘de balerin’ (metaforă nu prea reuşită, de fapt, dacă ţinem seama de elementele frapante ale cîntului: oroarea, observaţia nemiloasă şi precisă a rănilor şi a mutilării), pe cînd Momigliano, pentru a-l caracteriza, recurge şi el la o imagine amuzantă, cea a ‘berzei’. Dante, potrivit acestor critici, şi-ar bate joc de damnat, descompunînd analitic, în fazele ei succesive, o mişcare pe care, în percepţia normală a lucrurilor, o percepem ca unitară. Într-adevăr în această terţină Mahomed dobîndeşte în ochii noştri aspectul unui manechin, al unei fantoşe lipsite de viaţă şi mişcate de o voinţă superioară (Fubini vorbeşte, în legătură cu aceasta şi cu alte imagini asemănătoare din poem, de ‘rigiditate de păpuşă’, fără a vedea de altfel, în cazul lui Mahomed, aspectul tragic – expresie a condiţiei sale de damnat – pe care-l dobîndeşte)” (E.A. Panaitescu).

lotta2

Oameni spintecaţi (2)

Inf_XXVIII_4

«În veci o butie, fără fund ori fără doagă, nu crapă cum am văzut eu pe-unul, rupt de la bărbie pînă la gaura pe unde se băşeşte: printre craci îi atîrnau maţele; i se vedeau măruntaiele şi tristul sac, ce schimbă-n căcat ceea ce-nghiţim» (v. 22-27). Dante observă deodată un damnat sfîşiat mai oribil decît o butie din care se scurge tot conţinutul. De la bărbie pînă la fund, îi atîrnau toate în afară, oferind o imagine înfiorătoare despre mizeria umană. “Reprezentarea personajului din aceste terţine (vom şti îndată că este Mahomed) e subliniată de intenţia lingvistică şi figurativă, pe post de consecinţă a condamnării morale a păcătosului degradat pînă la greaţă: pe de o parte este o figură secţionată anatomic, obligată să ofere spectacolul respingător al viscerelor sale, pe de altă parte seamănă cu un animal murdar” (T. Di Salvo). “Momigliano subliniază cu acuitate că figura damnatului, aşa cum e descrisă în aceste două terţine, ‘pare mai mult decît a unui mare mutilat dintr-una din bătăliile indicate la început, o dezgustătoare bucată anatomică’, pe cînd Sanguineti, în ce-l priveşte, observă că ‘explorarea anatomică, pe motivul sîngelui şi al rănilor, al membrelor rănite şi ciuntite… ajunge la această secţionare crudă şi expertă, care se complace în detaliul dur şi crud, prezentat cu asprime, avînd toată minuţia unei anchete insistente: în acest sentiment de analiză penetrantă stă toată greutatea etică a cîntului, care devine cuvînt tehnic şi tăios’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVIII_5

«Pe cînd îl privesc ţintă, la mine s-a uitat şi cu mîinile şi-a căscat pieptul zicînd: ‘Acuma vezi cum mă sfîşii! vezi ce schilod e Mahomed! În faţa mea umblă plîngînd Ali, cu capul crăpat de la bărbie-n creştet» (v. 28-33). Păcătosul examinat de Dante este chiar fondatorul islamismului. Cu un gest de disperare, acela îşi sfîşie pieptul pentru a-şi sublinia în faţa privitorului suferinţa extremă. Totodată îi împărtăşeşte soarta ginerelui său, Ali, ce umblă prin adîncul gropii cu ţeasta crăpată. “Mahomed (560-633 d.Cr.), întemeietorul religiei islamice, este pus în bolgia unde sînt pedepsiţi cei care au răspîndit scandalul şi schisma pentru că a provocat diviziunea religioasă între popoare. O credinţă răspîndită în Evul Mediu vedea în el un creştin care a abjurat, ba chiar un cardinal care a vrut să devină papă. Ali Ebn Ali Talid (597-660 d.Cr.), vărul şi ginerele lui Mahomed, a introdus, în cadrul religiei islamice, germenii sciziunii, întemeind o sectă care s-a depărtat de la ortodoxia musulmană. Faţă de Ali, care are doar chipul despicat în două, sfîşierea lui Mahomed este mai atroce, fiindcă a fost mai gravă discordia pe care a produs-o pe lume” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Ali este schiţată în trăsături sobre şi realiste, care nu se datorează nici invenţiei, nici vreunui capriciu al poetului florentin. Mahomed îi spune lui Dante: în faţa mea umblă plîngînd Ali, cu capul crăpat de la bărbie-n creştet. Această reprezentare este conformă cu adevărul istoric: toţi cronicarii musulmani, începînd de la contemporanii lui Ali, cad de acord în descrierea asasinării celui de-al patrulea calif folosind aceleaşi imagini: ucigaşul său, Ibn Mulgam, l-a atacat pe neaşteptate, pe cînd ieşea din casă pentru a merge la moschee, la rugăciunea din noaptea de vineri, în ziua a şaptesprezecea a lunii Ramadan a anului 40 de la Hegira, şi cu o singură lovitură i-a despicat craniul cu spada, sau, cum arată alţi istorici, l-a ucis tăindu-l cu sabia de la frunte în jos, cu o lovitură care i-a crăpat partea superioară a capului şi i-a pătruns în masa encefalică. Tragica scenă probabil că i-a impresionat pe primii musulmani într-un mod aşa de intens încît foarte repede s-au creat legendele, în care se punea pe buzele lui Mahomed sau chiar ale lui Ali lugubra profeţie a tristului sfîrşit ce-l aştepta. În asemenea legende era descrisă figura lui Ali muribund, cu următoarele trăsături, identice acelora danteşti: ‘Ucigaşul tău – îi spunea Mahomed – îţi va da o lovitură aici – şi îi atingea capul – şi sîngele din rană ţi se va aduna aici – şi îi atingea barba’” (Miguel Asín Palacios). “Ali completează în trupul său (de la bărbie în sus) ceea ce-i lipseşte despicăturii lui Mahomed (de la bărbie în jos), poate pentru a indica faptul că el a fost capul, sau mintea, lucrării de separare, potrivit unor păreri. Sau poate ca semn al ulterioarei împărţiri realizate de el în cadrul Islamului, de care Dante pare să aibă cunoştinţă” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_6

«Şi toţi ceilalţi, pe care îi vezi aici, au răspîndit scandalul şi schisma-n viaţă, de aceea sînt aşa despicaţi. Un diavol stă, în urmă, care ne poceşte aşa crud, cu o tăietură de spadă refăcînd la loc pe fiecare din tagmă, după ce-am ocolit drumul durerii, fiindcă rănile se închid înainte ca prin faţa lui să trecem» (v. 34-42). Toţi păcătoşii din această bolgie au provocat despărţiri civile sau religioase, între parteneri ce n-ar fi trebuit să aibă motive de ceartă. Ca pedeapsă ei sînt aşteptaţi de un diavol înarmat cu spadă, la capătul bolgiei. Acesta îi taie nemilos cu lama şi le reface rana mereu. Ei îşi continuă drumul, clamîndu-şi suferinţa; rănile se cicatrizează; diavolul îi aşteaptă din nou pentru a-şi relua pedeapsa. “Dintr-un punct de vedere ideologic nu se poate spune că Dante a fost foarte respectuos cu întemeietorul islamismului. În faptul că i-a făcut o figură aşa oribilă şi sfîşiată, probabil că a avut o importanţă atît ameninţarea puterii islamiste, sub care Occidentul a trăit timp de secole, cît şi spiritul milităros şi revendicativ al Cruciadelor. Că Dante l-a plasat printre provocatorii de schismă pe Mahomed, care schismatic fireşte că n-a fost, se explică prin faptul că în Evul Mediu Mahomed era considerat un creştin deturnat, care fusese cardinal şi aspirase să devină Papă; decepţionat, se depărtase de credinţa creştină şi de trupul unit al Bisericii, luîndu-i cu sine pe o parte dintre creştini (de aici schisma)” (T. Di Salvo). “Scandalul şi schisma: cei doi termeni indică diviziuni, dar primul se referă la discordii şi confruntări civile, al doilea la sciziuni în sînul Bisericii, din motive doctrinare. (…) Locuitorii acestei bolgii au aşadar în comun vina că au despărţit, cu rea-intenţie, comunităţi sau persoane mai înainte aflate în raporturi de armonie” (Chiavacci Leonardi).

mahomed