Metamorfoze (8)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXV_22

«Duhul devenit fiară şuierînd aleargă la vale, iar celălalt în urma lui vorbind scuipă. Apoi i-a întors spinarea cea nouă şi i-a spus celuilalt: ‘Vreau ca Buoso să fugă tîrîş, cum am făcut eu, pe poteca asta’» (v. 136-141). Cel transformat în şarpe a dispărut în grabă, iar cel transformat în om îl îndeamnă să plece tîrîndu-se, cum făcuse şi el înainte de-a redeveni om. “Hoţul care, după ce şi-a redobîndit înfăţişarea omenească, vorbeşte şi scuipă este Francesco Cavalcanti, cel devenit şarpe este Buoso Donati sau, după alţi comentatori, Buoso degli Abati, amîndoi din familii nobile de la Florenţa. Gestul de-a scuipa este pus de Torraca în legătură cu ‘credinţa antică şi medievală că saliva omului ajută împotriva muşcăturii de şarpe’” (E.A. Panaitescu). “Vorbind scuipă fiindcă nu reuşeşte, la început, să articuleze bine cuvintele (cum fac toţi cei cu dificultăţi de vorbire). Aşa credem că trebuie înţeles versul, care explică retrospectiv v. 66 din cîntul precedent (…): acea voce care nu e în stare să articuleze cuvinte este a celui ce tocmai s-a schimbat din şarpe în om şi cu greu îşi găseşte, cu noua limbă abia formată, limbajul uman. Explicaţia astăzi acceptată de cei mai mulţi, că scuipatul este un gest de ostilitate la adresa celuilalt, întrucît saliva umană era considerată în Evul Mediu nocivă pentru şerpi, pare mai puţin potrivită în context. Noul om vorbind scuipă, formulînd aşadar cuvinte, la fel cum celălalt, devenit şarpe, şuierînd fuge” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXV_23

Inf_XXV_24

«Aşa am văzut eu a şaptea groapă schimbată şi reschimbată; şi-aici iertarea mea să fie noutatea, de pana mi-e greoaie. Şi chiar de ochii-mi erau cam dezorientaţi, iar sufletul rătăcit, ei nu s-au putut strecura fără să-l văd clar pe Puccio Sciancato; şi era singurul, dintre cei trei dinainte, ce nu se schimbase. Pentru celălalt tu, Gaville, plîngi» (v. 142-151). Poetul îşi asigură din nou cititorii că, oricît de incredibile ar părea faptele pe care le-a relatat, el tocmai astfel le-a văzut. Dacă stilul i-a fost, eventual, pe alocuri neclar şi ezitant, aceasta se datorează noutăţii absolute a împrejurărilor prezentate. (E remarcabilă traducerea literară a pasajului de către George Coşbuc: “Deşi priviri puţin cam înnorate / şi duh trudit aveam, tot n-au putut / fugi aşa-n curînd şi-aşa schimbate, / încît pe Pucci-a nu-l fi cunoscut”.) În ciuda rătăcirii sale sufleteşti, provocate de grozăvia celor observate, Dante a izbutit totuşi să-l vadă limpede pe păcătosul Puccio Sciancato, singurul hoţ care izbutise să-şi păstreze nealterată înfăţişarea. Celălalt, şarpele devenit om, era un alt hoţ, pentru care satul Gaville se lamentează. “Despre florentinul Puccio Sciancato, ţinînd de familia ghibelină Galigai, o glosă din secolul al XIV-lea spune că a fost autorul unor ‘furturi uşoare şi îndemînatice’ şi că ‘a fost hoţoman cuviincios pe vremea aia şi de asta n-a fost schimbat, sau pentru că furtişagurile lui se făceau ziua, nu noaptea’” (E.A. Panaitescu). “Cel din cauza căruia Gaville, un tîrg din Valdarno, se lamentează este Francesco Cavalcanti, ucis, din cîte povesteşte Anonimul Florentin, în această localitate” (E.A. Panaitescu). “Motivul pentru care satul trebuie să jelească şi să deplîngă moartea respectivă poate fi dublu: fie pentru că victima era foarte iubită de sătenii din Gaville, fie pentru că rudele sale i-au răzbunat moartea şi au ucis multă lume la Gaville” (T. Di Salvo).

metamorfoza7

Advertisements