Călătoria lui Ulise (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a opta bolgie. Invectiva contra Florenţei. Licurici în străfundul văii. Sfătuitorii de înşelăciune. Sacrificiul lui Ulise.

Inf_XXVI_1

«Bucură-te, Florenţă, eşti aşa de mare că peste mări şi ţări îţi întinzi aripile, iar în infern numele ţi se răspîndeşte! Printre hoţomani am găsit cinci asemenea cetăţeni ai tăi încît mă prinde ruşinea, iar cu ei nici ţie cinstea nu-ţi sporeşte. Dar dacă în zori se visează adevărul, vei simţi de-aici în scurtă vreme ceea ce Prato şi alte cetăţi îţi urează» (v. 1-9). Dante rămîne indignat de numărul mare al hoţilor şi, în general, al damnaţilor florentini pe care îi întîlneşte în Infern. Prin urmare îşi ridică privirile şi cuvintele vehemente împotriva înseşi cetăţii vicioase, care a permis desfăşurarea nestingherită a atîtor netrebnicii. Florenţa a devenit o mare putere politică şi comercială a vremii, însă preţul plătit a fost tolerarea practicilor publice incorecte. Gloria lumească a condus la decăderea morală. Însă rătăcirea virtuţii etice va atrage regresul economic, aşa cum se prefigurează în contextul politic agitat şi cum poetul i-o profeţeşte cetăţii sale detestate, ce l-a trimis în exil. “Stilul pătimaş apare în toate pasajele din poem unde Dante îşi aminteşte de oraşul său. Dar să se observe că, în timp ce alte invective infernale către Pistoia (XXV, 10-12), Pisa (XXXIII, 79 sqq.) şi altele sînt toate pe un ton serios, aceasta, cea mai dureroasă pentru autor, îmbracă o formă ironică” (Chiavacci Leonardi). “Florentinii au avut o conştiinţă orgolioasă faţă de noua importanţă dobîndită de cetatea lor în viaţa comercială a Europei, după cum o dovedeşte inscripţia pusă în 1255 pe frontispiciul de la Palazzo del Podestà: despre oraş se spune quae mare, quae terram, quae totum possidet orbem (care posedă, îşi exercită puterea economică pe mare, pe pămînt, în lumea întreagă). Dante este exasperat de această lăudăroşenie şi adaugă o grosolană tuşă ironică: zborul Florenţei, care coincide cu faima ei, se extinde şi îmbrăţişează inclusiv Infernul, cum o arată numărul mare de florentini damnaţi, de care Dante se împiedică mereu în călătoria sa” (T. Di Salvo). “Imaginea grandioasă a Florenţei care îşi întinde aripile – expresie crud vizuală, care aminteşte ‘zborul’ metaforic al faimei – ne-o readuce în minte pe aceea a lui Gerion, în prezentarea pe care i-o face Virgiliu la începutul cîntului al XVII-lea: ce trece munţii şi sfarmă zidurile şi armele… La fel ca Gerion, Florenţa este văzută aici, într-o reprezentare apocaliptică, drept încarnare a răului, cu sferă de acţiune în întregul univers. Dar pe cînd deschiderea cîntului al XVII-lea (…) este doar tragic grandioasă, sentimentul care animă terţinele iniţiale ale cîntului despre sfătuitorii de înşelăciune este mai complex şi contradictoriu: la adresa cetăţii sale, iubirea şi supărarea sînt dureros amestecate în sufletul Poetului. (…) Cît priveşte aluzia la Prato din v. 9, ea a fost înţeleasă în sens generic – ‘potrivit vorbei care zice că un vecin ar vrea să-l vadă pe celălalt cu ochii scoşi’ (Ottimo) – sau în raport cu o circumstanţă specifică: blestemul aruncat asupra Florenţei de cardinalul Niccolò da Prato în 1304, după eşecul misiunii sale de ‘pacificator’, sau revolta localităţii Prato împotriva guvernării Negrilor, înnăbuşită de florentini în iunie 1309” (E.A. Panaitescu). “Este evident că invectiva poetului trebuie plasată în contextul istoric în care se naşte. Societatea medievală a dat o foarte mare importanţă proprietăţii: uneori omul este ceea ce are, valorează moral şi social în funcţie de ceea ce posedă: furtul, atentatul împotriva proprietăţii apăreau aşadar ca un atentat împotriva persoanei, a demnităţii, a existenţei sale. De aici nevoia de apărare împotriva hoţului care-i sustrage omului condiţia sa de om. Dante condamnă folosirea dezordonată a bogăţiei, dar îl dezaprobă şi pe hoţ, ca expresie a unei societăţi care se întemeiază pe lăcomie. În condamnarea hoţului continuă reprobarea societăţii opulente şi agresive” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_2

«Şi de-ar fi fost deja, tot ar fi prea tîrziu: măcar de-ar fi odată, dacă tot trebuie să fie! fiindcă mai tare mă va apăsa, pe măsură ce îmbătrînesc. Noi am plecat de-acolo şi pe scările care ne-au oferit colţii mai întîi la coborîş, a urcat înapoi călăuza şi m-a tras pe mine; şi urmînd calea singuratică, printre schije şi sfărîmături de stînci, piciorul fără mînă nu-şi făcea loc» (v. 10-18). Avem din nou o terţină cu mare concentraţie semnificativă: dacă Florenţa ar fi fost deja pedepsită pentru ticăloşiile provocate, sancţiunea era oricum tardivă faţă de gravitatea greşelilor. Dacă însă pedeapsa va veni în viitor, cu cît mai repede, cu atît mai bine! Căci, dacă Dante va îmbătrîni astfel, dreptatea nerestabilită îl va face să sufere (sau, în altă lecţiune: pedeapsa împotriva cetăţii, dacă va veni doar la bătrîneţea poetului, îi va provoca acestuia încă mai multă suferinţă). După această invectivă încinsă, cei doi poeţi îşi reiau drumul prin Infern. Pentru a părăsi bolgia hoţilor, ei urcă pe o pantă foarte abruptă, folosindu-se de fragmentele de stînci şi ajutîndu-se cu mîinile şi picioarele în ascensiune. “În versul 12, vechii comentatori vedeau doar expresia nerăbdării de-a vedea pedepsită Florenţa pentru ticăloşiile ei, o sete neizbăvită de dreptate, interpretînd: ‘cu cît îmbătrînesc, cu atît mai mult mă apasă faptul că întîrzie dorinţa mea de răzbunare’. Această interpretare totuşi nu reflectă mesajul din versul precedent, prin urmare, cum a subliniat Fubini, o singură explicaţie pare posibilă: ‘cu cît va întîrzia răzbunarea dreaptă, cu atît mai mare va fi durerea Poetului, care o ştie necesară, o şi doreşte, dar este cu toate acestea fiul oraşului său, iar la bătrîneţe va simţi mai dureros lovitura’. Tot lui Fubini îi aparţine următoarea fericită definire a unităţii tonale şi stilistice a începutului de cînt: ‘mai mult decît prin ele înseşi, aceste versuri ni se impun prin dezvoltarea lor dintr-unul în celălalt, prin acea trecere graduală de la invectiva sarcastică de la început, la recunoaşterea finală a slăbiciunii şi a iubirii, care face din acest debut o unitate poetică în sine, deplină şi încheiată, aproape un sonet, am spune, inclusiv prin măsura sa, un mare sonet al exilatului care fixează în formă definitivă sentimentul şi judecata asupra oraşului său’” (E.A. Panaitescu). “Ceea ce l-a împiedicat pe Dante să dispere, chiar şi în anii cei mai întunecoşi ai exilului, a fost siguranţa sa absolută privind intervenţia lui Dumnezeu, care urma să ducă la pedepsirea vinovaţilor şi la revenirea păcii. Iată de ce tonul general al acestor versuri, mai mult decît furios, este plin de durere: poetul ştie că această groaznică paranteză de ură se va încheia, dar nu poate să nu rămînă îndurerat pentru doliul pe care-l va aduce pedeapsa inevitabilă” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_3

«Atunci m-a durut şi-acum iar mă doare, cînd îmi îndrept mintea la ce-am văzut, şi iscusinţa mai tare ca de-obicei mi-o-nfrînez, să nu alerge fără îndrumarea virtuţii; încît, dacă zodia sau harul mi-au dat binele, eu însumi să nu mi-l irosesc» (v. 19-24). Dante e cuprins de durere, amintindu-şi de oamenii inteligenţi care au ajuns în Infern, pentru că şi-au folosit în mod nociv lumina intelectului. Asta îl determină să fie atent la cărările străbătute de propria sa inteligenţă, pentru a nu-i permite să derapeze de la preceptele etice. “Această confesiune de suferinţă, mai intensă şi personală, născută nu din participarea la torturile damnaţilor, ci dintr-o aplecare asupra lui însuşi, stimulat de vederea grupului de damnaţi, arată că poetul îi simte mai apropiaţi pe aceşti păcătoşi, întrucît şi el a păcătuit sau ar putea comite acelaşi păcat, care e caracteristic oamenilor de cultură inteligenţi, însă care îşi folosesc intelectul în mod incorect. Este de fapt o durere care provine din meditaţia asupra prezenţei labile şi ambigue a unor valori care ne pot privilegia, dar ne şi pot arunca în pierzanie” (T. Di Salvo). “Păcătoşii din a opta bolgie sînt în general definiţi ‘sfătuitori de înşelăciune’, pe baza unei expresii din cîntul al XXVII-lea (v. 116): fiindcă au dat sfatul de înşelăciune. În realitate, cum bine a văzut Fubini, ei sînt mai curînd cei ‘care l-au înşelat pe aproapele lor nu pentru a obţine bogăţii sau plăceri, ci pentru propria lor măreţie, a partidului lor, sau a patriei’, politicienii machiavelici care ‘au fost mai aproape de vulpe decît de leu’, pentru a cita o vorbă devenită proverbială după Machiavelli. Viciul pedepsit în această bolgie nu are nimic vulgar sau abject; el ‘se naşte din neînfrînarea, în limitele potrivite, a inteligenţei strălucite’ (Sapegno); tocmai de aceea poate reprezenta o ispită pentru cel care, ca Dante, a văzut (Convivio) în exprimarea capacităţilor intelectului scopul suprem, motiv pentru care Poetul precedă prezentarea păcatului comis de sfătuitorii de înşelăciune prin condamnarea implicită a păcatului lor. Clarificatoare, pentru a înţelege sensul versurilor 19-24, apare observaţia lui D’Ovidio: ‘Dante, în exil, a devenit un om de curte, un negociator politic: să dea sfaturi de înşelăciune şi să urzească păcăleli ar fi putut deveni pentru el un păcat profesional, viciul meseriei sale’” (E.A. Panaitescu).

confruntare

Advertisements