Călătoria lui Ulise (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVI_4

«Cîţi licurici vede jos în vale ţăranul, care pe deal se odihneşte, poate chiar acolo unde el lucrează via şi ară, pe vremea cînd cel ce lumea o luminează spre noi îşi ţine faţa mai puţin ascunsă, cînd musca cedează ţînţarului» (v. 25-30). Dante priveşte în adîncul bolgiei următoare şi vede o mulţime de luminiţe. Ele îi apăreau în faţa privirilor, la fel cum îi apar licuricii în vale ţăranului care se odihneşte pe deal, după ce-a arat şi-a lucrat via, într-o seară (cînd musca lasă locul ţînţarului) de vară (cînd soarele îşi ţine faţa mai puţin ascunsă). “Această comparaţie se leagă ideal ‘de celălalt capăt al aceluiaşi arc tematic’ (Mattalia), cel cu ţăranul sărman (cîntul al XXIV-lea) şi are în comun cu el, pe lîngă temă, inclusiv evoluţia sintactică şi stilistică: determinări temporale indicate prin perifraze (anotimpul: pe vremea cînd cel…; şi ora: cînd musca…), ce se deschid într-un tablou simplu şi compact (în cîntul al XXIV-lea: văzînd că lumea şi-a schimbat repede faţa; aici: licurici vede jos în vale). Efortul omului de-a încadra într-o structură logică fenomenele se opune inocenţei luminoase a devenirii naturii. Să notăm funcţia lui forse (v. 30), în transferarea spectacolului la care asistă ţăranul, din sfera determinărilor obiective în cea a unei lumi subiective, a afecţiunilor şi preocupărilor. Ţăranul încearcă să recunoască formele cîmpiei familiare, dar este obligat de întunericul care coboară tot mai mult să se limiteze la presupuneri (poate), pe cînd, în locul unei lumi cuprinse între limitele sigure şi pe care voinţa umană le poate supune scopurilor sale, se impune dansul unor puncte luminoase, care nu ascultă în aparenţă de nici un ordin” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVI_5

«…de atîtea flăcări toată strălucea a opta bolgie, după cum mi-am dat seama îndată ce-am fost acolo unde străfundul îi apărea» (v. 31-33). Noua bolgie era iluminată de o mulţime de flăcări ce străluceau în adîncuri. “Se pare că legătura păcat-pedeapsă, la nivelul echivalenţei, trebuie găsită în confuzia medievală dintre calliditas = viclenie şi caliditas = căldură; de aceea vicleanul este ars pe dinăuntru de un îndemn pervers să-i facă rău aproapelui său, abuzînd de propria inteligenţă, de puterea sa de manipulare. Acum flacăra care-i împingea la păcat continuă să-i ardă pe dinăuntru, dar şi pe dinafară, torturîndu-i şi înfăşurîndu-i. De aici suferinţa, durerea care însoţeşte şi subliniază peregrinarea sufletelor prin bolgie” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_6

«Şi aşa cum cel ce s-a răzbunat cu urşii a văzut carul lui Ilie la plecare, cînd caii drept la cer s-au înălţat, că nu-l putea urmări cu ochii fără să vadă altceva decît o singură flacără, ca un norişor, mergînd în sus; astfel se mişcă fiecare pe marginea gropii, căci nici una nu-şi arată prada, şi orice flacără un păcătos răpeşte» (v. 34-42). Fiecare flacără văzută de Dante cuprindea un damnat. Flăcările se agitau în groapă şi pe marginea ei, fără a dezvălui sufletele pe care le cuprindeau şi le torturau. Situaţia semăna cu povestea biblică a înălţării la ceruri a profetului Ilie, într-un car de foc ce-l înfăşurase. Profetul Elisei (care într-o altă situaţie biblică se răzbunase cu urşii pentru batjocura suferită) privea toată scena de jos, la fel cum Dante urmărea acum flăcările de sus, de pe puntea ce traversa bolgia. “Pentru a înţelege comparaţia, să ne amintim că Ilie şi Elisei au fost doi profeţi biblici care, într-o zi, pe cînd mergeau prin preajma Iordanului, au văzut un car de foc, cu cai de foc. Ilie s-a urcat în el şi a fost ridicat la ceruri; Elisei a continuat să strige pînă cînd nu l-a mai văzut. Elisei este aici indicat prin perifrază: cel care a fost răzbunat cu urşii este o trimitere la întîmplarea povestită în Biblie. Elisei, luat în derîdere de cîţiva copilaşi, i-a blestemat. Puţin mai tîrziu două ursoaice apărute din pădure au sfîşiat patruzeci şi doi de copii” (T. Di Salvo). “A doua comparaţie izolează, individualizează şi caracterizează, între numeroasele focuri, unul singur, care apare ca un norişor sau ca o flacără alungită. Comparaţia este mai literară decît prima, mai preţioasă: se hrăneşte din substanţa unei întîmplări biblice şi astfel se explică insistenţa poetului de-a oferi o reprezentare precisă şi exactă a spectacolului de flăcări mişcătoare din centrul bolgiei. Construcţia este sintactic complexă, cu multe incidentale care se deschid una din cealaltă; verbul dominant este cel vizual (a văzut carul… urmări cu ochii… să vadă… arată)” (T. Di Salvo).

flacari

Advertisements