Călătoria lui Ulise (3)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVI_7

«Eu stăteam pe punte drept să văd şi, de n-aş fi înhăţat un bolovan, aş fi căzut fără să fiu lovit. Iar călăuza, care m-a văzut aşa încordat, a spus: ‘Înăuntrul focurilor sînt duhurile: fiecare se înfăşoară cu ceea ce-l arde’» (v. 43-48). Este de remarcat evoluţia “cinematografică” a perspectivei. Întîi protagonistul vede o mulţime de licurici în adîncul bolgiei; aceştia devin apoi flăcări strălucitoare, cînd observatorul se apropie; pe urmă atenţia se concentrează asupra unui singur foc, cu vîrful despicat; se precizează că acolo se află doi damnaţi, care sînt astfel pedepsiţi să stea laolaltă; iar în final dialogul porneşte cu unul dintre cele două spirite. “Situaţia începe să devină mai vie şi dramatică, în pregătirea întîlnirii cu cel al cărui nume încă nu e pronunţat. Raportul (echivalenţa) dintre greşeală şi pedeapsă încă nu e foarte limpede; poate că este vorba despre apropierea limbă-flacără: limba politicienilor înşelători a fost abilă, înţepătoare, arzătoare ca o flacără” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_8

«‘Maestrul meu’, am răspuns, ‘dacă te aud sînt mai sigur; dar deja mi-am dat seama că aşa este şi deja voiam să-ţi spun: cine e în acel foc ce vine aşa despicat deasupra, că pare să izvorască din rugul unde Eteocle cu fratele său au fost puşi?’» (v. 49-54). Călătorul îi cere detalii călăuzei despre identitatea celor doi păcătoşi incluşi într-o singură flacără despărţită la vîrf. “Dante a luat informaţia din Staţiu (Tebaida, XII, 429 sqq.) şi din Lucan (Farsalia, I, 549-552). Cei doi fraţi, fiii lui Oedip, se urau în asemenea măsură încît, atunci cînd cadavrele lor au fost puse pe rug, flăcările au pornit în direcţii diferite, s-au despărţit. După o comparaţie cu personaje biblice, iată alta, a cărei materie derivă din scriitori clasici: ambele sînt semne ale aceleiaşi voinţe a poetului de-a înălţa tonul şi de a-l înnobila prin contextul cultural în care este plasat episodul” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_9

«Mi-a răspuns: ‘Acolo înăuntru sînt chinuiţi Ulise şi Diomede, şi astfel stau împreună la răzbunare ca la mînie; şi-n flacăra lor e deplînsă păcăleala cu calul, care a deschis poarta de unde a ieşit nobila sămînţă a romanilor. Se plînge acolo înăuntru meşteşugul pentru care, moartă, Deidamia încă îl jeleşte pe Ahile, şi pentru Paladiu pedeapsa se ispăşeşte’» (v. 55-63). În interiorul flăcării stau două personaje din literatura clasică, devenite celebre pentru numeroasele lor fapte necinstite. Sînt unite în pedeapsa lui Dumnezeu, aşa cum împreună au stîrnit şi mînia lui. “Din cauza a trei acţiuni, fruct al înşelăciunii, cei doi se află în bolgia a opta: 1) fiindcă au construit calul de lemn, prin care au introdus soldaţii înarmaţi în Troia: uneltirea aceasta determină căderea cetăţii, fuga supravieţuitorilor troieni conduşi de Enea, sosirea acestora în Lazio, naşterea Romei şi a imperiului; 2) fiindcă l-au descoperit pe Ahile (oracolele spuneau că este indispensabil în expediţia împotriva Troiei), care fusese ascuns de mama sa Thetis pe insula Skyros, unde avea o poveste de iubire cu fiica regelui, Deidamia: ea, prin urmare, a rămas fără soţ şi, pentru această pierdere, provocată printr-o înşelăciune, pare să-i acuze încă pe cei doi eroi greci; 3) fiindcă au organizat şi au participat la răpirea Paladiului, statuia lui Pallas Athena, care se găsea la Troia: potrivit prezicerilor, cetatea urma să fie cucerită doar după ce rămînea fără statuia zeiţei. Este vorba prin urmare de foarte abile operaţiuni de luptă, purtate cu viclenie şi extraordinară lipsă de scrupule. Dar Dante le condamnă pentru că ele implică ‘folosirea greşită a inteligenţei, întrebuinţată pentru a obţine prin fraudă triumful individului, al partidului sau al statului; adică avem viclenia şi răutatea politică sau, mai general, abuzul de inteligenţă, în contrast cu normele morale şi religioase’ (Sapegno)” (T. Di Salvo).

dante-ulisse

Advertisements