Călătoria lui Ulise (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVI_13

«‘O, voi, care sînteţi doi într-un foc, dacă am avut un merit în ochii voştri cît am trăit, dacă am avut un merit mare sau mic, pe cînd în lume înaltele versuri le-am scris, nu vă mişcaţi; dar unul dintre voi să spună unde v-aţi pierdut spre a zăcea în moarte’» (v. 79-84). Virgiliu îi abordează pe cei doi osîndiţi, amintind propriile sale calităţi, din vremea cînd a trăit, pentru a se face acceptat în faţa lor. Apoi îi roagă să le relateze felul în care ei au pierit. “Cuvintele pe care Virgiliu le adresează lui Ulise şi lui Diomede sînt un exemplu a ceea ce era pentru Dante stilul ‘tragic’, specific pentru poezia anticilor: stil elocvent, bazat pe formule retorice (aici contrapunerea dintre doi şi unu în v. 79, reluarea, în v. 81, a primului emistih din versul precedent, trimitere la atenuarea meritelor vorbitorului – exprimată în disjuncţia mare sau mic – ca să iasă mai mult în evidenţă cele ale interlocutorului), cu scopul de-a convinge mai presus de toate. Cererea explicită (nu vă mişcaţi) este pregătită de o succesiune de fraze destinate să obţină liberul consimţămînt al unuia dintre cei doi eroi greci; nu tinde aşadar, ca în alte situaţii, să-l constrîngă pe damnat să vorbească împotriva voinţei sale” (E.A. Panaitescu). “Virgiliu se adresează unuia dintre cei doi, cel care a murit fiind pierdut: nu vrea să ştie natura păcatului său, pe care-l cunoaşte deja, ci vrea să afle ce nu ştie, unde şi cum a pierit, întrucît peste acea moarte s-a aşternut misterul oceanului; în plus afirmînd că s-a pierdut, Dante face din Ulise un cavaler al mesei rotunde, care s-a rătăcit în căutarea unei lumi misterioase” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_14

«Cornul mai mare al flăcării antice a început să pîlpîie murmurînd, ca şi aceea pe care vîntul o osteneşte; apoi vîrful încoace şi încolo purtîndu-l, de parc-ar fi fost o limbă ce vorbea, a zvîrlit voce afară şi-a zis: ‘Cînd am plecat de la Circe, care m-a oprit mai bine de-un an acolo, la Gaeta, înainte ca Enea astfel s-o numească» (v. 85-93). Flacăra mai înaltă a pornit să tremure, de parcă ar fi fost bătută de vînt. Pe urmă i s-a auzit vocea care îşi relatează aventura în cele ce urmează. Ulise şi-a continuat călătoria pe mare, după ce zăbovise peste un an alături de Circe, în localitatea numită ulterior Gaeta de către Enea. “Vîrful flăcării vorbeşte, dar vocea i se transformă în limbaj uman încet, cu greu, cu durere: a zvîrlit (v. 90) manifestă toată dificultatea de care se izbesc aceste suflete înfăşurate în foc să-şi convertească în cuvinte gîndurile, dincolo de zgomotul flăcării care se luptă cu vîntul. Tema limbajului damnaţilor – a posibilităţii care li s-a atribuit, după ce au fost lipsiţi de aparenţele umane şi au fost transformaţi în obiecte, de a se exprima – reapare în acest cînt şi în următorul, după ce a stat la baza episodului cu Pier delle Vigne. Cele două terţine care precedă povestirea lui Ulise – atît de liniară, limpede, pe deplin transpusă în fapte, fără o umbră de îndoială sau ezitare – exprimă o suferinţă ascunsă: cea pe care o resimt aceşti damnaţi reluînd, cîteva clipe, înfăţişarea şi vorba omenească” (E.A. Panaitescu). “Dante nu s-a inspirat din Odiseea, pe care n-a cunoscut-o direct, ci din poetul latin Ovidiu, care îl prezintă pe Ulise gata de-a porni din nou pe mare. În construcţia episodului Dante a ţinut seama de tradiţia medievală, care în poveştile din antichitate a vrut să includă o interpretare moralistă: dacă Ulise este simbolul omului înţelept, iar Circe al patimilor senzuale, atunci plecarea eroului reprezintă victoria raţionalităţii asupra pasiunii brute” (T. Di Salvo).

Inf_XXVI_15

«nici dorul de fiu, nici mila pentru bătrînul tată, nici iubirea datorată, ce trebuia pe Penelopa s-o facă fericită n-au putut frînge-n mine ardoarea pe care am avut-o, de-a cunoaşte lumea largă şi viciile umane şi valoarea; ci am pornit pe înalta mare-ntinsă, doar cu un lemn şi cu acea mică tovărăşie de care n-am fost părăsit» (v. 94-102). Eroul şi-a învins iubirea faţă de rudele dragi (fiul, tatăl, soţia) şi, în loc să revină acasă după războiul din Troia, a pornit în direcţia opusă, pe mare, însoţit doar de puţini tovarăşi, pentru a descoperi lumea largă şi virtuţile sufleteşti. “Figura lui Ulise, personajul dantesc, în care se regăsesc totuşi motive deja prezente în eroul homeric, reprezintă, în ansamblul său, antiteza protagonistului din Odiseea. În timp ce acesta din urmă pare să fie înclinat nostalgic spre trecut – mica lui Itaca, o lume bine cunoscută, liniştea afecţiunii familiale –, Ulise al lui Dante se lansează spre un viitor care trebuie mereu să fie cucerit pentru a deveni valabil, el concepe viaţa ca pe o continuă depăşire a limitelor, ca un imperativ etic, de la care nu e permis să ne sustragem. În asta constă modernitatea sa. Trebuie totuşi să adăugăm că morala personajului dantesc Ulise nu este cea a unui ‘supraom’, proclamată cu orgoliu de Romantismul decadent (din figura lui s-au inspirat, printre alţii, Tennyson şi D’Annunzio). Lumea de afecţiune pe care o lasă în urmă nu e neglijată sau dispreţuită de el, ci doar subordonată dezinteresatei ardori de cunoaştere, care îl împinge mereu înainte, spre necunoscut. Pe bună dreptate observă Fubini: ‘măsura stă în caracterul personajului dantesc: care nu urmăreşte să se plaseze, cu acţiunile sale, în afara omenirii, ci să facă un lucru pe care orice om, în situaţia lui, n-ar putea să nu-l facă. El nu aspiră la o măreţie unică şi imposibilă, ci doar să-şi realizeze, alături de tovarăşii săi, destinul de om, întrucît despre sentimentele umane vorbeşte ca unul care le simte şi le pricepe în totalitate’” (E.A. Panaitescu). “Criticul D’Arco Silvio Avalle (Modele semiologice în Comedia lui Dante) a insistat pe această componentă medievală a episodului cu Ulise, subliniind cîteva aspecte din aventura dantescă, prezente în numeroase romane franceze sau în texte inspirate din clasici. Sînt medievale expediţia, căutarea, dorinţa de aventură, este medievală asocierea în călătorie a unui grup de cavaleri sau de tovarăşi, care cu protagonistul împărtăşesc dorinţa de-a pleca în căutarea aventuroasă de noi ţinuturi, popoare sau personaje, despre care ni se vorbeşte ori ni se povesteşte în termeni mitici; medievale sînt depăşirea obstacolului, a graniţei (aici coloanele lui Hercule; în alte părţi un pod mobil, un castel, o limită) şi în fine moartea, care îi pedepseşte pentru îndrăzneala lor. Este vorba fireşte de apropieri care nu ştirbesc prin nimic originalitatea şi măreţia episodului dantesc” (T. Di Salvo). “Ulise al lui Dante nu este Ulise al lui Homer: e mai degrabă omul îmbibat de cultură, care se simte îndemnat de-o nobilă dorinţă de cunoaştere: între eroul homeric, uimitor de înclinat să întindă capcane, şi eroul dantesc, sever dominat de voinţa de-a cuceri necunoscutul, există un imens salt calitativ. Pentru acest aspect, Dante a fost avantajat de lectura textelor latine, care făcuseră din Ulise simbolul omului care îşi descoperă demnitatea, prin cunoaşterea întreprinzătoare a realităţii. Horaţiu îl definise ‘model de virtute şi înţelepciune’. Seneca l-a elogiat ca om care a ştiut să învingă orice teamă. Cicero l-a văzut ca exemplu de om implicat în exersarea activă a virtuţii. Modelul care-i venea din literatura latină, Dante îl putea prelua şi pentru că îl accepta ca pe un exemplu valabil pentru oamenii din toate timpurile: singurul lucru care-i lipsea lui Ulise era lumina graţiei” (T. Di Salvo).

ulisse

Advertisements