Diavolul logician (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a opta bolgie. Sfătuitorii de înşelăciune. Situaţia politică din Romagna. Vicleniile lui Guido da Montefeltro.

Inf_XXVII_1

«Deja stătea drept în sus flacăra şi liniştită, fiindcă nu mai vorbea, şi deja se îndepărta de noi cu îngăduinţa dulcelui poet, cînd alta, care în spatele ei venea, ne-a făcut să ne îndreptăm ochii spre creasta ei, pentru sunetul confuz care ieşea de-acolo. Ca boul sicilian care a mugit mai întîi, pe bună dreptate, cu plînsul celui ce l-a şlefuit cu instrumentele sale» (v. 1-9). Ulise şi-a terminat povestea, flacăra ce-l cuprindea s-a oprit din pîlpîire şi s-a îndepărtat, cu acordul lui Virgiliu. O altă flacără s-a apropiat însă şi le-a atras atenţia celor doi poeţi. Scotea nişte sunete ciudate şi neînţelese, ca acelea care ieşeau din taurul sicilian de aramă din antichitate, înăuntrul căruia a ajuns să fie închis însuşi constructorul său. “Potrivit unei legende relatate de diverşi scriitori antici (Ovidiu, Pliniu cel Bătrîn, Valerius Maximus, Paulus Orosius), atenianul Perilaos a construit pentru tiranul din Agrigento, Phalaris, un taur de aramă care, înfierbîntat de flăcări, le provoca moartea în chinuri atroce condamnaţilor închişi înăuntru. Taurul lui Perilaos avea ca trăsătură specifică transformarea în gemete bovine a ţipetelor scoase de acei nenorociţi. Prima victimă a instrumentului de tortură a fost însuşi inventatorul său. Remarca dantescă pe bună dreptate repetă, în formă lapidară, o remarcă mai amplă a lui Ovidiu (Ars amandi I, 653-654): ‘Nu există lege mai dreaptă decît aceea prin care artizanii morţii pier prin lucrarea meşteşugului lor’. (…) Edificatoare pare următoarea observaţie a lui Terracini: ‘Motivul vocii care iese anevoios şi nenatural din flăcări nu se limitează la acest debut; îl vom regăsi implicit… într-un element stilistic: în unda discursului, cînd desfăşurată, cînd fragmentată, ba chiar şi în duplicitatea uneori ambiguă, alteori dramatică, ce se întinde de-a lungul povestirii lui Guido şi îşi are originea tocmai în sunetul confuz emis de flacără’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVII_2

«…mugea cu vocea celui torturat, încît, deşi era de-aramă, el totuşi părea de durere săgetat; astfel, negăsind ieşire sau deschizătură prin foc, în limbajul lui se schimbau cuvintele nenorocite» (v. 10-15). Taurul lui Perilaos, cu toate că era făcut din aramă, scotea ţipete îndurerate, care erau tocmai urletele disperate ale condamnaţilor dinăuntru. La fel de indistinct, căci nu aveau un orificiu pe unde să se exprime, îşi transmiteau suferinţa sunetele ce răzbăteau dinspre noua flacără apărută. “Părea că, aşa cum strigătele îndurerate ale torturatului se converteau în mugete inumane, înăuntrul taurului de aramă, la fel vocile damnaţilor dobîndeau caracteristicile limbajului unui foc bătut de vînt: erau sunete confuze şi mai întîi neînţelese, abia mai apoi, cu oarecare efort, se precizau ca fiind cuvinte îndurerate” (T. Di Salvo).

Inf_XXVII_3

«Dar după ce şi-au găsit drum prin vîrf, dîndu-le vibraţia oferită de limbă la trecerea lor, l-am auzit spunînd: ‘O, tu, spre care-ndrept vocea şi care vorbeai adineaori în lombardă spunînd: “de-amu te du, că alta nu te-ntreb”, deşi poate am ajuns cam tîrziu, rabdă-te să vorbeşti cu mine: vezi că eu rabd, şi ard!» (v. 16-24). Cuvintele pline de suferinţă au ieşit prin vîrful flăcării. Celor doi poeţi li se adresează contele Guido da Montefeltro care, surprins de expresia dialectală pe care o auzise în gura lui Virgiliu, îi roagă pe călători să stea de vorbă cu el. “O problemă dificilă ţine de cuvintele de despărţire prin care Virgiliu îl trimite de lîngă el pe Ulise: aceste vorbe aparţin dialectului lombard (dar prin lombard se înţelegea din Italia de nord). Mai întîi Virgiliu spusese că, întrucît Ulise şi Diomede erau greci, era bine ca Dante să nu le vorbească: era nevoie de cineva dintr-o altă cultură şi care să li se adreseze folosind un stil tragic; acum însă recurge de-a dreptul la o expresie dialectală. (…) De ce trebuie să folosească Virgiliu dialectul doar cînd se desparte de Ulise? Problema pare lipsită de soluţie: pot fi formulate ipoteze mai mult sau mai puţin convingătoare. De pildă cea a lui Sapegno: ‘poate că Dante avea intenţia, prin acest contrast frapant, să marcheze trecerea de la lumea mitului la aceea a cronicii actuale’. Dar poate că Dante a folosit cuvintele dialectale ca element de legătură între cele două episoade, a căutat un pretext ca Guido, un italian nordic, să se oprească pentru a vorbi cu el” (T. Di Salvo). “Personajul care vorbeşte, înfăşurat în flăcări (sfătuitorii de înşelăciune nu sînt transformaţi în flăcări, ci sînt doar îmbrăcaţi în ele, cum rezultă din versul 48 al cîntului al XXVI-lea) este contele Guido da Montefeltro. Născut în jurul anului 1220, a militat în rîndurile partidului ghibelin şi a fost, în 1260, vicar la Roma. În 1275, în calitate de Căpitan general al ghibelinilor din Romagna, i-a înfrînt şi i-a risipit pe guelfii bolognezi, lîngă Faenza, la podul San Procolo, şi a cucerit Cesena şi Bagnacavallo. În 1282, asediat la Forlì de miliţiile guelfe, a întreprins o şarjă victorioasă împotriva duşmanului. După predarea cetăţii, a fost trimis în exil de Biserică, faţă de care făcuse act de supunere, în Piemonte, dar în 1289 a reînceput să lupte împotriva guelfilor, în calitate de Podestà şi de Căpitan la Pisa. Revenit în Romagna la 1292, a devenit senior de Urbino. După ce s-a împăcat cu papa, a îmbrăcat haina franciscană în 1296. A murit doi ani mai tîrziu” (E.A. Panaitescu).

guido_montefeltro

Advertisements