Diavolul logician (4)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVII_10

«‘De-aş crede că răspunsul meu e către om ce se-ntoarce vreodată în lume, flacăra mea s-ar opri fără mişcare; dar cum niciodată din aceste hăuri nu s-a întors nimeni viu, de-i adevărat ce-aud, fără teamă de infamie îţi răspund» (v. 61-66). Guido îl asigură pe Dante că, de-ar crede că povestea lui va fi cunoscută în lumea vie, nu i-ar mai spune nimic. Dar e lucru ştiut că din Infern n-a scăpat nimeni, aşa că păcătosul nu se teme de proasta reputaţie, ce-i va fi confirmată prin întîmplările pe care se pregăteşte să le relateze. “Începe să se profileze psihologia complicată a lui Guido, gînditor abil, logician sigur de el. Ştie că din infern nimeni nu iese viu şi de aceea n-are îndoieli că lucrurile pot să stea altfel. Încrezîndu-se în propria sa capacitate logică, el se lasă prins în formalismul discursului şi, întrucît discursul este valabil în abstract, pe această logică măsoară şi logica realităţii. Discursul lui, în fond scolastic, se mişcă pe linia raţionamentului medieval de tip silogistic: 1) nici un om viu nu intră sau iese din infern; 2) acesta care îmi vorbeşte nu poate fi om viu; 3) aşadar pot să-i spun totul fără teamă că va răspîndi ceea ce-i voi zice. Şi de fapt întregul episod va demonstra că logica realităţii, prin forţa ei, anulează construcţia fragilă a logicii formale” (T. Di Salvo). “Observă Terracini, în legătură cu răspunsul dat de Guido lui Dante: ‘Acest spirit, aşa de prevăzător şi raţionant, se dovedeşte un ignorant orb al greşelii care îl pîndeşte la capătul propriului său raţionament… damnatul este aici un tragic nevăzător; cu cît vorbeşte mai mult, cu atît poetul şi cititorii îl văd bîjbîind prin întuneric. Mai întîi o ipoteză dată ca ireală (de-aş crede… s-ar opri), apoi se adaugă un argument mai puternic şi mai sigur (dar cum), îndată ce s-a atenuat umbra unei îndoieli, considerată de altfel ca absurdă (de-i adevărat ce-aud); în fine concluzia enunţată cu hotărîre orbească: fără teamă de infamie îţi răspund’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVII_11

«Eu am fost om de arme, şi-apoi am fost franciscan, crezînd, aşa încins, că mă răscumpăr; şi sigur credinţa mi se arăta deplină, de nu era marele preot, dracu’ să-l ia!, care m-a înghesuit la loc în primele păcate; şi cum şi de ce, vreau să mă înţelegi» (v. 67-72). Guido da Montefeltro a fost un politician războinic, care s-a călugărit în ultimii ani ai vieţii, crezînd că astfel îşi va mîntui sufletul. Calculul său ar fi reuşit, dacă nu intervenea papa Bonifaciu al VIII-lea, care l-a îndemnat să se scufunde din nou în păcate. Eroul se pregăteşte să-i relateze lui Dante motivele şi împrejurările faptelor petrecute. “Momentele esenţiale ale acestei prezentări sînt în număr de trei: 1) s-a călugărit pentru a-şi recunoaşte păcatele; 2) proiectul lui a eşuat, din vina papei; 3) vrea să dea o explicaţie logică nenorocirii sale. La primul punct lucrurile par acceptabile: ele se complică dacă vrem să aflăm din ce motiv s-a călugărit; iar răspunsul este implicit în al doilea punct, acolo unde îl acuză pe papă că l-a împins înapoi în păcat. Dacă într-adevăr convertirea lui la viaţa franciscană ar fi însemnat o ruptură totală de vicleniile şi fraudele războinicului şi ale politicianului, nimeni, nici măcar un papă, n-ar fi putut să-l tragă din nou în păcat. Dar acest aspect va fi clarificat mai bine ulterior. Între timp el vrea să ofere despre întîmplarea lui (păcat, convertire, păcat) o explicaţie, conform modulului logicii medievale, după cum se vede din ‘quare’, care este un termen tehnic. El nu-şi dă seama că se înşală singur şi continuă să urmeze o metodă pur raţională, dar inadecvată să-i garanteze adevărul faptelor” (T. Di Salvo).

Inf_XXVII_12

«Pe cînd eram cu formă de oase şi de pulpe, de la mama primite, faptele mele n-au fost de leu, ci de vulpe. Vicleniile şi căile ascunse le-am ştiut pe toate şi aşa bine mi-am împletit arta că pînă la capătul lumii mi-a mers buhul» (v. 73-78). Pe vremea cînd trăia, acţiunile lui Guido da Montefeltro s-au remarcat nu prin curaj, ci prin şiretenie. Perfidia l-a făcut de-a dreptul celebru. “Guido continuă să insiste pe luciditatea acţiunilor sale, pe eficienţa calculelor sale: a fost abil, a ştiut să păcălească lumea, a acţionat pe căi ascunse; astfel şi-a cîştigat faima şi această faimă ar vrea să şi-o păstreze în continuare. Acţiunile lui s-au coordonat logic, pe o linie care i-a oferit succes; dar tocmai viclenia l-a condus la pierzanie” (T. Di Salvo).

torturi

Advertisements