Diavolul logician (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVII_13

«Cînd m-am văzut ajuns în partea aceea a vîrstei, unde fiecare ar trebui să coboare velele şi să strîngă sartul, ce înainte îmi plăcea, atunci mi-a displăcut, şi pocăit şi spovedit m-am călugărit; vai, bietul de mine! cît m-ar fi ajutat» (v. 79-84). Ajuns în pragul bătrîneţii, eroul hotărăşte să se călugărească, pentru a veni în ajutorul mîntuirii sale sufleteşti după moarte. “Şi aici Guido vorbeşte despre coerenţa logică prin care a trecut de la viaţa războinică la cea monahală, iar discursul lui pare convingător. Însă a uitat un lucru esenţial: nu poţi face înţelegeri cu propria conştiinţă, nu te întreci în viclenie cu Dumnezeu. În spatele căinţei sale stă un calcul: după ce i-a înşelat pe oameni, îşi închipuie că printr-un abil calcul de probabilităţi va izbuti să-şi rezolve şi problema după moarte. De aceea se mişcă îndemînatic: atunci cînd toţi ar trebui să-şi coboare velele, procedează şi el aşa, dar nu printr-o exigenţă intimă, nu dintr-o convertire autentică; de fapt regretul lui că lucrurile au sfîrşit altfel se încheie cu o expresie foarte semnificativă: cît m-ar fi ajutat. Tot procesul de la rău la bine, de la război la călugărie, se desfăşoară ca o abilă manevră utilitară” (T. Di Salvo).

Inf_XXVII_14

«Prinţul noilor farisei, ducînd război în Lateran, şi nu cu sarazinii ori iudeii, căci toţi duşmanii lui erau creştini, şi nu ei au învins la Acri, nici n-au neguţat pe la Sultan; nici înalta misiune, nici ordinele sfinte nu le-a ţinut în respect, nici la mine acea funie ce odinioară încingea fraţi mai ciolănoşi» (v. 85-93). Papa se lupta pe-atunci cu puternica familie Colonna, care îşi avea proprietăţile tocmai lîngă Lateran, în centrul Romei. Bonifaciu nu se războia cu musulmanii ori cu evreii, ci tot cu creştinii. El nu-i ataca pe cei ce-au trădat creştinismul şi au contribuit astfel la dezastruoasa înfrîngere de la Acri. Dar nici pe cei care îşi continuau comerţul şi afacerile cu musulmanii, trecînd peste ordinele explicite ale papilor. Pentru a-şi împlini pofta de putere, Bonifaciu a călcat în picioare demnitatea propriei sale investituri, precum şi prestigiul ordinului franciscan, oricum diluat în ultima perioadă. “Bonifaciu al VIII-lea este numit cel mai mare dintre fariseii moderni: sarcasmul Poetului implică în aceeaşi condamnare papa, considerat răspunzător pentru exilul său şi pentru triumful guelfilor negri la Florenţa, precum şi celelalte ierarhii ecleziastice ale vremii. Fariseii sînt acuzaţi în Evanghelie de făţărnicie; la duplicitatea lui Bonifaciu al VIII-lea, Dante s-a referit deja în cîntul al VI-lea, v. 69. Scrie Chimenz: ‘teribila perifrază iniţială (prinţul noilor farisei), deşi atît de încărcată de dispreţ, nu sună ca o injurie de la o persoană la alta; este fariseu Bonifaciu, dar sînt farisei şi ceilalţi prelaţi al căror şef este el: condamnarea generală o atenuează pe cea particulară: Bonifaciu rezultă a fi doar exponentul unei situaţii generale, a degenerării globale a Bisericii. Poziţia damnatului faţă de Bonifaciu este, în acest rechizitoriu, identică celei a lui Dante: pe amîndoi îi însufleţeşte ura personală pentru paguba suferită, dar în ambii ura s-a purificat şi s-a schimbat în pasiune morală. La fel ar suna rechizitoriul şi în gura lui Dante’” (E.A. Panaitescu). “În apropiere de San Giovanni in Laterano se aflau casele familiei Colonna şi împotriva membrilor acesteia, care n-au recunoscut valabilitatea alegerii sale pe tronul pontifical, Bonifaciu al VIII-lea a întreprins în 1297 o campanie militară, încheiată după 18 luni prin cucerirea castelului Palestrina. Episodul sfatului de înşelăciune, dat de Guido da Montefeltro lui Bonifaciu al VIII-lea, în vederea cuceririi bastionului familiei Colonna, Palestrina, este foarte probabil doar o legendă, totuşi destul de răspîndită pe vremea Poetului. Ea a fost considerată ca un fapt real, de cronicarul bolognez Francesco Pipino şi de ferrarezul Riccobaldo, care au povestit întîmplarea fără a cunoaşte relatarea făcută de Dante” (E.A. Panaitescu). “Versul 89 se referă la cucerirea în 1291, de către musulmani, a cetăţii San Giovanni d’Acri, ultima redută rămasă în mîinile creştinilor în Ţinuturile Sfinte, după Cruciade; versul 90 face aluzie la interdicţiile – de mai multe ori formulate de pontifi (de la Inocenţiu al III-lea şi Nicolae al IV-lea pînă la însuşi Bonifaciu al VIII-lea) – de a se face comerţ în ţinuturile necredincioşilor. Versul 93 conţine o referire implicită la şubrezirea moravurilor în ordinul franciscan. ‘Pe cît de amplu e tabloul istoric, răsunător de indignare etică şi politică, pe atît de netrebnici apar oamenii: nevrednic şi nesăbuit papa, care aici devine protagonist, nedemn călugărul ispitit (Guido da Montefeltro), meschini franciscanii abia schiţaţi’ (Terracini)” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVII_15

«Dar aşa cum Constantin l-a chemat pe Silvestru de pe Soract să-l vindece de lepră, la fel ăsta mi-a cerut învăţătură spre a se vindeca de trufaşa-i febră: mi-a pretins sfatul, şi eu am tăcut, fiindcă vorbele lui mi-au părut atinse de nebunie» (v. 94-99). Împăratul Constantin l-a convocat odinioară pe papa Silvestru, refugiat într-o grotă de pe muntele Soract, pentru a-i cere ajutorul să se vindece. Tot astfel Bonifaciu l-a scos din mănăstire pe Guido da Montefeltro, pentru a-i pretinde un sfat războinic, legat de înfrîngerea puternicilor săi duşmani din familia Colonna. Guido a rămas tăcut, în prima clipă, uimit de intensitatea patimii politice a pontifului, vecină cu nebunia. “În Evul Mediu era destul de răspîndită versiunea legendară a convertirii la creştinism a împăratului Constantin, petrecută ca urmare a vindecării prin intermediul papei Silvestru. Potrivit Anonimului Florentin, împăratul bolnav de lepră a solicitat intervenţia papei Silvestru care, pentru a scăpa de persecuţiile împotriva creştinilor, se refugiase într-o peşteră de pe muntele Soract: ‘şi el l-a botezat; şi îndată s-a vindecat de lepră şi a crezut’. Comparaţia între cererea lui Constantin şi cea a lui Bonifaciu al VIII-lea este – cum notează Bonora – foarte amară, ‘pentru că puţinele asemănări dintre cele două episoade, cu Constantin şi Silvestru, cu Bonifaciu şi Guido, scot încă mai mult în evidenţă diferenţele profunde. Biserica şi conducătorul ei persecutaţi, un împărat însetat de putere, ce recunoaşte în boala sa o pedeapsă din ceruri, se umileşte să ceară ajutorul celui pe care-l persecuta, miracolul vindecării, marea izbîndă a Bisericii: toate acestea se află în legenda lui Constantin, pe care Silvestru îl vindecă de lepră. Un conducător spiritual nemilos cu duşmanii săi, o boală a spiritului şi nu a trupului, pentru vindecarea căreia el caută un om care, după furtunile vieţii, şi-a găsit pacea la mănăstire, solicitarea nu a unui miracol, ci a celui mai abject dar al inteligenţei, sfatul de înşelăciune: toate acestea se află în povestea lui Bonifaciu, pe care Guido îl povăţuieşte cum să cucerească cetatea Palestrina’” (E.A. Panaitescu).

guido_montefeltro_5

Advertisements