Diavolul logician (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVII_16

«El a repetat: “Inima ta să n-aibă frică; de-acuma te iert, iar tu mă-nvaţă cum să fac spre a rade la pămînt Penestrinul. Cerul pot eu să-l încui şi să-l descui, după cum ştii; de aceea sînt două chei, pe care predecesorul meu nu le-a îndrăgit”» (v. 100-105). Bonifaciu îl îndeamnă pe Guido să nu se teamă de păcatul pe care urmează să-l comită, căci el, papa, îl iartă pentru asta cu anticipaţie. Dar fostul politician viclean trebuie să-l consilieze pe şeful său spiritual cum să dărîme cetatea Palestrina, bastionul familiei Colonna. Orice papă are la îndemînă două arme, cea a iertării şi cea a excomunicării. Însă predecesorul lui Bonifaciu al VIII-lea, anume Celestino al V-lea, care şi-a dat demisia, n-a ştiut să le folosească după merit. “Bonifaciu a înţeles tăcerea călugărului; dar departe de-a se îngrijora de tulburarea etico-religioasă a acelei conştiinţe şi, cu atît mai puţin, de-a o respecta, studiază mijloacele cele mai potrivite pentru a-i învinge rezistenţa. Şi, reducînd acea tulburare, acea scîrbă de păcat, la un fapt strict utilitar, la teama de a-şi pierde mîntuirea sufletului (ca negustor de lucruri sfinte, el nu poate gîndi altfel), îi prezintă îndată contractul nelegiuit. Mai întîi calm, convingător, patern în ofertă (inima ta să n-aibă frică; de-acuma te iert), devine apoi autoritar în solicitare (tu mă-nvaţă cum să fac) şi violent în exprimarea urii care-l împinge (spre a rade la pămînt Penestrinul). După ce-a stabilit termenii înţelegerii, pentru a risipi orice eventuală teamă şi scrupul din sufletul franciscanului, pentru a învinge orice opoziţie a sa, pentru a-i imprima limpede în minte valoarea ofertei, îşi reia tonul blînd şi sigur al maestrului care predă ex cathedra adevăruri indiscutabile, se acoperă cu toată autoritatea funcţiei sale şi afirmă, pronunţînd rar, însă categoric, vorbele: Cerul pot eu să-l încui şi să-l descui. Un vers schematic şi foarte amplu, gol şi solemn, care îmbrăţişează cerul şi pămîntul şi face din pontif arbitrul cerului” (S.A. Chimenz). “Sînt două chei: aceste cuvinte par să conţină o ameninţare. Papa de fapt poate ori să ierte păcatele, ori să excomunice, aruncînd astfel în eterna damnare. Să ne amintim că Bonifaciu îi excomunicase într-adevăr pe membrii familiei Colonna” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVII_17

«Atunci m-au îndemnat argumentele grele că tăcerea-i mai rea şi-am zis: “Părinte, întrucît mă speli de păcatul în care acum trebuie să cad, lunga promisiune şi scurta ţinere te vor face să biruieşti pe tronul cel înalt”» (v. 106-111). Guido este convins de propunerea papei şi-l învaţă să le facă duşmanilor săi o serie de promisiuni, pe care apoi să le încalce cu perfidie. “Foarte convingătoare este interpretarea formulată de Chimenz, în ce priveşte schimbarea produsă în sufletul lui Guido, după iertarea anticipată a păcatelor, acordată de pontif, schimbare ce se reflectă în structura sintactică a versurilor 108-111: ‘După ce-au fost stabiliţi termenii înţelegerii, pe care pauza impusă după versul: mă speli de păcatul în care acum trebuie să cad pare s-o pecetluiască, deodată călugărul este eliberat de orice ezitare şi orice scrupul. Mintea lui, de-acum descătuşată, are răspunsul pregătit pentru cererea primită: gîndul lui e lucid şi precis; cuvîntul lui are siguranţa rece şi lapidară a sentinţelor lui Machiavelli. De fapt sfatul, cum s-a observat cu fineţe, «nu este formulat ca atare» (Terracini), ci ca o sentinţă, ca afirmarea categorică a unui lucru indiscutabil, sigur, a unei axiome ştiinţifice’. Potrivit ipotezei acceptate de Poet, Bonifaciu al VIII-lea, la sfatul lui Guido da Montefeltro, ar fi convins familia Colonna să se predea, prin intermediul unor promisiuni pe care apoi nu le-ar fi respectat (printre care aceea de a-i reprimi în colegiul cardinalilor pe Jacopo şi Piero Colonna, care fuseseră daţi afară de-acolo). Istoricii înclină totuşi azi să considere că pontiful i-a obligat pe cei din familia Colonna, asediaţi în cetatea Palestrina, să se predea fără condiţii” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXVII_18

«Francisc a venit apoi după mine, cînd am murit; dar unul dintre negrii heruvimi i-a spus: “Nu mi-l răpi: nu mă nedreptăţi. Trebuie să vină jos printre sclavii mei, căci a dat sfat de înşelăciune şi de-atunci am stat gata să-l înhaţ de chică; fiindcă nu te poţi mîntui dacă nu te căieşti, dar nici nu poţi să te căieşti şi totodată să păcătuieşti, din cauza contradicţiei ce nu ţi-o permite”» (v. 112-120). La moartea lui Guido da Montefeltro, a venit Sfîntul Francisc să-i ducă sufletul în ceruri. Dar un diavol s-a opus cu insistenţă: Guido trebuia să meargă în infern, printre sfătuitorii de înşelăciune. Faptul că s-a călugărit la bătrîneţe nu avea nici o valoare în ordinea mîntuirii, întrucît şi-a continuat păcatele fără a le regreta. Nimeni nu poate, în acelaşi timp, să păcătuiască şi să se căiască, datorită contradicţiei logice din cadrul unui asemenea comportament. “Nu mă nedreptăţi: ‘e notabilă familiaritatea cu care îi vorbeşte diavolul sfîntului şi încă mai notabil că îi vorbeşte în numele justiţiei’ (Torraca). Dar diavolii, ca şi damnaţii danteşti, au o foarte limpede conştiinţă asupra binelui şi a răului: ei au încălcat ordinea etică, însă o recunosc ca atare şi recunosc, prin urmare, justificarea pedepsirii lor. Aceasta este o caracteristică a întregului Infern şi e modul elementar în care se manifestă acolo prezenţa lui Dumnezeu” (Chiavacci Leonardi). “Ciocnirea finală este între doi vicleni, Guido şi diavolul, amîndoi logici, prudenţi, calculatori: dintre cei doi cîştigă cel mai viclean, adică ticălosul autentic. Cel care îşi construieşte viaţa pe calculul probabilistic, pe o interpretare ce pare raţională şi de fapt este contabilicească, a vieţii etico-religioase, la sfîrşit îşi pierde destinul uman, cînd este pus în faţa adevărului care înseamnă simplitate şi limpezime” (T. Di Salvo). “Într-o pagină dedicată diavolului logician, Francesco De Sanctis clarifică magistral subtextul ironic al confruntării, construit pe schemele tipice ale ‘reprezentărilor sfinte’ medievale, între candidul, seraficul întemeietor al ordinului la care Guido aparţinea şi negrul heruvim, arhanghelul rebel, pe care răul nu l-a lipsit de capacitatea de-a pricepe, cu o implacabilă coerenţă, dincolo de aparenţe, esenţa lucrurilor: ‘Există azi o logică prin care se încearcă justificarea acestor eclipse de credinţă; dar logica e veche; şi Guido o avea pe a lui: – Cu ce mă puteţi învinovăţi? Eu am comis un păcat; dar papa m-a iertat mai întîi. Dar nu este adevărat. Tu ai păcătuit pentru că ţi-a fost frică, te-ai temut ca tăcînd nu cumva să păţeşti ceva. Sub motivul aparent se află adevăratul motiv pe care Dante, cu o profundă înţelegere a sufletului omenesc, îl pune pe acesta să-l exprime. Guido, pe cînd trăia, a putut să-i înşele pe ceilalţi; doar două fiinţe n-a putut înşela: pe sine însuşi şi pe demon, sau mai curînd pe celălalt sine, conştiinţa sa devenită demon acuzator. După moarte, cînd Sfîntul Francisc vrea să-l ducă în Paradis, apare un ‘Stai pe loc!’ din partea demonului, care îşi desfăşoară logica, o logică ironică; pe un ton profesoral, imitîndu-i pe doctorii în scolastică ai vremii, printre care se număra Guido, îi aruncă şi el în obraz un silogism desăvîrşit, bazat pe principiul contradicţiei’” (E.A. Panaitescu).

angeli-demoni

Advertisements