Oameni spintecaţi (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVIII_16

«Şi eu lui: ‘Arată-mi şi declară, dacă vrei ca de tine să duc vestea sus, cine-i cel cu privirea amară’» (v. 91-93). Dante îl întreabă insistent pe Pier da Medicina cine anume este păcătosul ce regretă că s-a întors la Rimini. “Nu totdeauna oferta pe care Dante le-o face damnaţilor de a-i aminti pe pămînt este apreciată de aceştia: unii caută să scape de identificare, ca să nu li se ducă mai tare vestea altor infamii. (…) Merită să subliniem că modul în care între damnat şi Dante se leagă discuţia, tonul curtenitor, promisiunea unei recompense ideale ne transferă dintr-o dată într-un decor cavaleresc, între oameni care cunosc comportamentul politicos al aristocraţiei, al vechii clase conducătoare” (T. Di Salvo).

Inf_XXVIII_17

«Atunci şi-a pus mîna pe falca unui tovarăş şi gura i-a deschis-o, strigînd: ‘E chiar ăsta şi nu vorbeşte. Ăsta, izgonit, a alungat în Cezar îndoiala, afirmînd că omul hotărît mereu cu pagubă a suferit aşteptarea’. Vai, ce-nspăimîntat îmi părea, cu limba retezată de la rădăcină, Curio, care la vorbe a fost aşa de îndrăzneţ!» (v. 94-102). Pier da Medicina îl înhaţă de falcă pe romanul Curio, mutilat prin tăierea limbii. El a fost cel care l-a convins pe Cezar să declanşeze lupta pentru acapararea puterii. “Din cîte povesteşte Lucan în Farsalia (I, v. 261 sqq.), tribunul Caius Curio, obligat să fugă de la Roma fiindcă îi luase prea făţiş partea lui Cezar, l-a convins pe triumvirul care se întorcea din Galia să treacă Rubiconul, cu aceste cuvinte: ‘În timp ce părţile tremură, şubrezite de puteri, retează-ţi şovăiala: totdeauna a fost păgubos să amîni lucrurile deja pregătite’. El apare în ochii lui Dante ca adevăratul responsabil al războiului civil dintre Cezar şi Pompei şi, prin urmare, ca semănător de vrăjmăşie, vinovat. (…) Trebuie notată cruda opoziţie, scoasă în evidenţă prin rimă, dintre îndrăzneala de odinioară – iresponsabila uşurinţă a celui care a alungat în Cezar orice îndoială – şi actuala spaimă a damnatului, pus nu doar în situaţia de-a nu putea vorbi, de a nu-şi putea justifica în vreun fel faptele, dar aproape condamnat să nu mai fie în stare să le priceapă sensul. Lipsit de cuvînt, Curio pare a nu mai avea nici măcar capacitatea de-a gîndi: nu are viaţă proprie, deja e numai o fantoşă îndurerată, un teribil avertisment pentru cel care ar mai avea posibilitatea de-a se mîntui” (E.A. Panaitescu).

diavol3

Advertisements