Oameni spintecaţi (7)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVIII_18

«Şi unul, c-o mînă şi-alta retezate, ridicîndu-şi cioatele prin zarea sură, încît sîngele i-a împroşcat mutra» (v. 103-105). Apare o altă figură oribilă, un damnat cu mîinile retezate, din care îşi răspîndeşte sîngele împrejur. “În forţa dramatică desprinsă din această figură se înţelege deja că aici vine vorba despre evenimentul cel mai apropiat de sufletul lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_19

«a strigat: ‘Să-ţi aminteşti şi de Mosca, cel ce-a zis, o, vai!, “E bine făcut doar lucrul terminat”, care a fost sămînţă păcătoasă pentru lumea toscană’. Dar eu i-am adăugat: ‘Şi moarte pentru urmaşii tăi’; la care el, punînd durere peste durere, s-a depărtat ca omul nemernic şi nebun» (v. 106-111). Păcătosul care vorbeşte a stat la rădăcina ostilităţii care i-a despărţit de-a lungul anilor pe guelfi de ghibelini. El şi-a îndemnat rudele să-l ucidă pe un tînăr care i-a ofensat. Această crimă a declanşat duşmănia îndelungată, care a provocat alungarea şi dispariţia propriei sale familii din Florenţa. “Pe seama lui Mosca dei Lamberti (vezi Infern VI, v. 80), istoricii florentini din secolul al XIV-lea pun împărţirea cetăţenilor din Florenţa în guelfi şi ghibelini, în urma uciderii (în 1215), de către familia Amidei, a lui Buondelmonte dei Buondelmonti. Acesta din urmă şi-a încălcat promisiunea de-a se însura cu o tînără din familia degli Amidei, iar ei s-au adunat, cu toate rudele, pentru a hotărî cum anume să-l pedepsească. Cu acel prilej ‘Mosca dei Lamberti a pronunţat vorba proastă: «Lucrul terminat e bine făcut», adică să fie omorît, şi aşa s-a făcut’ (Villani, Cronica V, 38). Mosca dei Lamberti a murit la Reggio, unde avea funcţia de podestà, în 1243. Familia Lamberti a fost izgonită din Florenţa, împreună cu ceilalţi ghibelini, în 1258, şi a fost exclusă de la prevederile de amnistie din 1268 şi 1280, an după care nu se mai ştie nimic despre ei. Prezentarea pe care Poetul i-o face acestui păcătos (…) este tragică, lipsită de sublinierile groteşti, care fac monstruoase, incompatibile cu măsura umană, figurile lui Mahomed şi Curio. Mosca este conştient de răul pe care şi l-a făcut lui însuşi (damnarea), Florenţei, neamului său. ‘Este sfîşiat între iubirea pentru patrie şi cea pentru familie: una o înteţeşte pe cealaltă’ (Crescini)” (E.A. Panaitescu). “Nemernic şi nebun: perechea de adjective, de mare răsunet, constituie ca de multe ori o hendiadă: el pleca de parcă înnebunise de durere. (…) Să se compare cu ieşirea din scenă a lui Guido da Montefeltro: s-a îndepărtat, / răsucindu-se şi zbătîndu-şi vîrful ascuţit (XXVII, 131-132)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_20

«Eu am rămas să privesc stolul şi-am văzut ceva ce m-aş teme să povestesc de unul singur, fără dovezi; numai că mi-e martoră conştiinţa, o bună tovărăşie, care-i dă omului putere, sub pavăza simţirii curate» (v. 112-117). Privind în continuarea şirului de mari mutilaţi ce se perindau prin adîncul bolgiei, Dante a văzut o apariţie atît de îngrozitoare, încît ar ezita să relateze cele observate. Totuşi conştiinţa curată – care i-a fost mereu o călăuză de încredere de-a lungul vieţii – îl îndeamnă să povestească cele văzute. “Începutul unuia dintre episoadele cele mai înfiorătoare din Infern stă pe linia retoric-stilistică ce pregăteşte situaţii în care poetul, conştient de caracterul lor excepţional, teribil, aproape incredibil, creează în cititor un sentiment de aşteptare a evenimentului şi, între timp, goneşte de la el orice îndoială, privitor la realitatea efectivă a ceea ce povesteşte. Şi pentru a da greutate afirmaţiilor declarate a fi demne de crezare, întrucît sînt purtătoare de adevăr, el se plasează sub pavăza conştiinţei, a bunei-credinţe, cu o frază definitorie pentru viaţa morală a poetului. O expresie devenită proverbială şi adesea citată” (T. Di Salvo). “Sub pavăza simţirii curate: aceste două versuri au rămas celebre prin solemnitatea şi puterea imaginii. Ele se leagă de valoarea lor autobiografică: schiţează ca puţine altele personalitatea morală a exilatului, supus permanent încercărilor şi umilinţelor, şi apărat, în forţa spiritului său, de ‘pavăza’ – singura de care dispunea – a propriei conştiinţe” (Chiavacci Leonardi).

mal_consiglio

Advertisements