Oameni spintecaţi (8)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXVIII_21

«Am văzut limpede, şi încă îmi pare că-l văd, un bust fără cap umblînd, la fel cum umblau ceilalţi din păcătoasa turmă; şi trunchiul ţinea capul, de coamă, întins în mîini ca o torţă; şi ne privea şi zicea: ‘Vai de mine!’» (v. 118-123). Şi-a făcut apariţia un trup care îşi ducea capul în mînă, înhăţat de plete şi întins înainte ca o torţă ce trebuie să lumineze calea. Iar căpăţîna avansa, desprinsă de pe umeri, lamentîndu-se. “Damnatul care înaintează cu pasul asemănător colegilor săi de suferinţă (…) este Bertran de Born, senior al castelului de Hautefort în Aquitania şi renumit poet provensal. A trăit în a doua jumătate a secolului al XII-lea, a fost prieten cu Henric al II-lea, rege al Angliei şi duce de Aquitania, şi cu fiul acestuia, Henric al III-lea, numit şi Regele tînăr, pe care tatăl şi l-a asociat la tron. Dante acreditează zvonul conform căruia Henric al III-lea s-a răzvrătit împotriva tatălui său, urmînd sfaturile lui Bertran de Born” (E.A. Panaitescu). “Un bust fără cap: este ultima şi cea mai puternică figură din acest cînt. Vin acum cei – după cum spune Anonimul – care au vîrît zîzanie între membrii aceleiaşi familii. Această figură îndurerată şi tragică, apărută la sfîrşit, cu cea mai gravă mutilare şi totuşi cu un aspect demn şi aproape solemn, rostind o lamentaţie biblică, închide într-o poezie înaltă şi îndurerată cîntul despre schilodirile înfiorătoare” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_22

«Din el însuşi îşi făcea lumină şi erau doi într-unul şi unul în doi: cum poate fi, o ştie cel ce asta o hotărăşte. Cînd drept la piciorul podului a ajuns, şi-a ridicat braţul cu ţeasta, pentru a-şi da vorbele mai aproape» (v. 124-129). Trupul singur îşi lumina calea, cu sine însuşi; ciudăţenia acestui fapt poate fi pricepută doar de Bunul Dumnezeu, care a decis o asemenea pedeapsă înfiorătoare. Venit în apropierea punţii pe care stătea Dante, trupul şi-a întins mîna cu căpăţîna spre călător, pentru a se face auzit de acesta. “Am ajuns la culmea reprezentărilor, într-o bolgie văzută ca o groapă comună, un cîmp ce adună estropiaţii şi mutilaţii, un lazaret ce stîrneşte, în sufletul privitorului, sentimente de groază şi oroare. Peste tot, în cadrul cîntului, sînge, cioate ridicate, mutre mînjite, trupuri despicate. Nici o complezenţă psihologică, nici un gust gratuit pentru oroare. Ochiul observatorului fixează cu seriozitate şi precizie o realitate obiectivă, descumpănitoare, dar în acel loc normală. Tonul expunerii nu este cel ce-ar fi sugerat de o viziune-coşmar, ceva care oprimă sau înspăimîntă. Există un sentiment de uimire, dar el nu prevalează, ci este însoţit de o descriere a figurii, controlată, rezervată, nu rece, nu lipsită de-o emoţie ascunsă. Pentru Dante pare mai interesant să descrie cu sobrietate şi precizie, decît să se oprească asupra sentimentelor pe care le poate stîrni” (T. Di Salvo). O memorabilă versiune poetică a terţinei, de o mirabilă fidelitate a semnificaţiilor, găsim în traducerea lui George Coşbuc: “El singur îşi era a sa făclie: / cum doi într-unul sta, şi unu-n doi, / o ştie-Acel ce-aşa voi să fie!”.

Inf_XXVIII_23

«…care au fost următoarele: ‘Acuma vezi groaznica pedeapsă, tu, ce, respirînd, umbli privind morţii: vezi dacă e vreuna mare ca asta. Şi pentru ca de mine veşti să duci, află că sînt Bertran de Born, cel ce-am dat regelui tînăr rele sfaturi. Eu i-am învrăjbit între ei pe tată şi pe fiu: Ahitofel n-a făcut mai mult rău pentru Absalom şi David cu îndemnurile lui nemernice» (v. 130-138). Damnatul îşi exhibă suferinţa în faţa privirii lui Dante, subliniindu-i caracterul extrem. Apoi se prezintă ca fiind trubadurul şi sfetnicul Bertran de Born, cel ce a stîrnit vrăjmăşia între regele Henric al II-lea şi regele Henric al III-lea al Angliei, tată şi fiu. La fel a mai procedat şi Ahitofel, sfătuitorul lui Absalom, cunoscut personaj biblic care s-a răsculat împotriva tatălui său, David. “Prima terţină descrie gestul celui decapitat, care îşi înalţă cu braţul capul, de parcă ar fi o torţă, un trup străin, dintr-o motivaţie cu totul funcţională, adică pentru a-i permite lui Dante, care stă pe margine, să-i asculte mai de aproape vorbele. A doua terţină este un îndemn la milă. Acest damnat nu are accente de încăpăţînată adeziune la păcat, de lăudăroşenie orgolioasă: recunoaşte că e nefericit şi asupra halucinantei sale condiţii de suferinţă atrage atenţia” (T. Di Salvo). “Fiindcă a semănat vrajba între tată şi fiu, Bertran este aici, în bolgia celor ce-au stîrnit scandal. I-a despărţit pe tată de fiu, îşi poartă despărţit trupul, conform legii echivalenţei. Iar aici, în această mutilare, se află ‘mai mult decît în oricare alt exemplu… motivul cîntului… redus la starea sa pură şi esenţială şi prezentat la capătul unei amplificări de orori surprinzătoare, într-o formă ce nu mai poate fi întrecută’ (Fubini)” (T. Di Salvo). Bertran este “unul dintre cei mai mari poeţi de limbă provensală, iar Dante îl pomeneşte în De Vulgari Eloquentia (II, II, 9) ca un cîntăreţ al faptelor de arme şi îl laudă în Convivio pentru spiritul său liberal (IV, IX, 14). Cîntecele lui se referă în general la subiecte politice şi militare, iar în cel mai celebru (Be-m platz) e descrisă frumuseţea tragică a bătăliilor, cu trupurile rănite şi mutilate, cu bucăţile de lance încă înfipte în cadavre. De acesta şi-a amintit Dante, plasîndu-l pe Bertran în bolgia ce pare să adune mutilaţii şi răniţii din toate bătăliile antice şi moderne” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXVIII_24

«Fiindcă am despărţit oameni aşa lipiţi, îmi port despărţit creierul, vai mie!, de începutul său, care-i în acest trunchi. Astfel se aplică la mine pedeapsa echivalentă’» (v. 139-142). Legea echivalenţei stă la temelia rînduielii morale din Infern şi Purgatoriu. În cazul de faţă, despărţirea oamenilor ce fuseseră uniţi prin legături de sînge a dus la pedepsirea prin decapitare a damnatului. “Formularea teoretică a echivalenţei se găseşte la Sfîntul Toma (Summa theologica II, 61, 4): ‘Forma judecăţii divine este ca fiecare să sufere ce-a făcut, după spusele lui Matei (VII, 2): cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura. De aceea justiţia se identifică pur şi simplu cu echivalenţa’” (E.A. Panaitescu). “Legea echivalenţei (să suferi contrariul răului pe care l-ai făcut) corespunde legii biblice a talionului (dinte pentru dinte etc.); dar şi filosofia tomistă îi confirma valabilitatea, susţinînd că fiecare trebuie să sufere în raport direct cu ceea ce a făptuit. Pe plan legislativ, în vremea lui Dante, adesea se recurgea la acest principiu. El nu apărea în antiteză cu idealurile creştine: uneori Evul Mediu a văzut în Dumnezeu mai curînd obrazul sever şi pedepsitor al justiţiarului, decît pe acela dulce al unui Dumnezeu al milei şi al iubirii. Pe de altă parte tot infernul se bazează pe conceptul că păcătosul trebuie tratat conform principiilor legale, să i se administreze o pedeapsă corespunzătoare greşelii şi care din religie preia principiul eternităţii şi al imposibilităţii modificării. Nu se resimţea în aceasta o disproporţie între greşeală şi pedeapsă: se făcea trimitere la scolastică, pentru care dacă este infinită ofensa adusă divinităţii, fără sfîrşit trebuie să fie şi pedeapsa” (T. Di Salvo).

diavol2

Advertisements