Pedeapsa pentru alchimie (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a noua bolgie. Geri del Bello, ruda supărată pe Dante. Strigătele de durere ale falsificatorilor. Alchimistul Griffolino din Arezzo. Capocchio, măsluitor de metale.

Inf_XXIX_1

«Multa lume şi diversele răni mi-au întunecat în asemenea hal luminile că le venea să plîngă; dar Virgiliu mi-a zis: ‘La ce te tot uiţi? de ce zăboveşte privirea ta acolo jos, printre păcătoasele umbre sfîşiate?» (v. 1-6). Mulţimea păcătoşilor şi oroarea pedepselor la care sînt supuşi semănătorii de vrajbă l-au impresionat pe Dante pînă în pragul lacrimilor. Însă Virgiliu îl dojeneşte pentru faptul că, privindu-i prea insistent pe damnaţi, îşi întîrzie drumul. “Descrierea mutilărilor provocate de dreptatea divină s-a păstrat, de-a lungul întregului cînt precedent, pe planul obiectivităţii crude, ce-şi propunea să exprime condamnarea hotărîtă a Poetului pentru cei care au introdus, în ţesutul social ordonat, germenii anarhiei şi ai violenţei. Doar aici, în aceste versuri cu care începe cîntul al XXIX-lea, se insinuează elementul subiectiv: Dante îşi exprimă propria durere sau, mai bine spus, durerea incomensurabilă (…) la vederea spectacolului înfăţişat, mai înainte, cu mînă fermă şi nemiloasă. Scrie Sapegno: ‘Tensiunea dramatică din cîntul al XXVIII-lea, care susţine într-un crescendo atroce reprezentaţia de sînge şi răni ale semănătorilor de vrajbă, se atenuează şi se destramă, în prima parte din cîntul al XXIX-lea, într-un ton de elegie zbuciumată’” (E.A. Panaitescu). “Este mai bine să înţelegem într-un alt mod: vederea damnaţilor îl răscolise şi mulţimea de impresii care se năpustea asupra lui i-a provocat buimăceala, o condiţie de ameţeală, o rătăcire a propriei capacităţi raţionale de control” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_2

«N-ai făcut aşa în celelalte bolgii: de crezi că le numeri pe toate, gîndeşte-te că douăzeci şi două de mile acoperă valea. Şi deja luna e sub picioarele noastre: de-acum puţină vreme ne-a rămas şi altele-s de văzut, ce tu nu vezi’. ‘Dacă tu’, i-am răspuns îndată, ‘ai fi ştiut motivul pentru care priveam, poate mi-ai fi îngăduit să mai stau pe loc’» (v. 7-15). Bolgia e foarte întinsă, aşadar este imposibil să fie cuprinşi cu privirea sau compasiunea toţi păcătoşii: cei doi călători trebuie să se grăbească, pentru că nu le-a mai rămas mult timp la dispoziţie. Însă Dante încearcă să se justifice în faţa călăuzei sale, aducîndu-i alte explicaţii. “Virgiliu se mărturiseşte uimit că discipolul arată pentru păcătoşii din această bolgie o atitudine aproape de participare la suferinţele lor, în orice caz de interes; oricum pare să-l dojenească pentru această examinare prelungită a unei grămezi de suflete deformate şi schimonosite. Nu e caracteristică pentru Dante atitudinea de complăcere sado-masochistă în faţa spectacolelor de suferinţă şi atrocitate, după cum nu face parte din poezia dantescă dispoziţia unei observaţii tandre şi iubitoare, care poate însoţi stările sufleteşti de elegie şi compasiune” (T. Di Salvo). “Tot lui Sapegno îi aparţine observaţia că reproşul lui Virgiliu ‘îl stimulează pe Dante să examineze în amănunţime şi să limpezească în sinea sa motivul tainic al acelei uimiri şi al acelei nelinişti şi, limpezindu-l, să devină conştient de propriile limite pe care să le depăşească’. Lamentaţia vagă – ce va exprima la Petrarca o complăcere a scriitorului cu propria sa suferinţă, o fugă din faţa lumii în interioritatea sentimentelor (…) – este considerată de Dante ca o vinovăţie, întrucît îl îndepărtează pe om de limpezimea raţională şi de acţiune (virtutea şi ştiinţa lui Ulise)” (E.A. Panaitescu). “În ce priveşte măsura geografică a bolgiei, este vorba de o evaluare ce-i aparţine lui Dante însuşi. Dar dacă bolgia este atît de mare, cît ne-ar lua oare s-o străbatem – s-a întrebat cineva. Întrebarea nu are sens, întrucît pe Dante îl interesează să sublinieze aici fără vreo ironie că cei doi pelerini nu pot să întîrzie şi să dezechilibreze intervalele ce le-au fost acordate, care trebuie administrate şi împărţite cu pricepere, după cum a mai spus-o şi alteori Virgiliu” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_3

«Între timp înainta, şi eu în urma sa mergeam, călăuza, deja dîndu-i răspunsul şi adăugînd: ‘în groapa aceea, unde îmi ţineam ochii înţepeniţi, cred că un duh din sîngele meu îşi plînge vina ce-acolo jos atîta costă’» (v. 16-21). Virgiliu îşi continua drumul, iar Dante îi dădea noi explicaţii: zăbovise pentru că i s-a părut că zăreşte înăuntrul bolgiei tocmai o rudă de-a sa, pedepsită acolo. “Propoziţia plasată între verb şi subiect (înainta… călăuza) exprimă contemporaneitatea, sau rapida succesiune a celor două fapte” (Chiavacci Leonardi).


seminatori_discordia

Advertisements