Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: January, 2015

Tragedia contelui Ugolino (7)

Inf_XXXIII_19

«A răspuns atunci: ‘Eu sînt fratele Alberigo; eu sînt cel cu fructele din grădina otrăvită şi capăt aici după faptă răsplată’. ‘Oh!’, i-am spus, ‘ai şi murit deja?’. Şi el mie: ‘Cum de trupul îmi mai stă pe lume sus, nu am cunoştinţă. Asemenea hatîr ţine Tolomea, că adesea sufletul ni se prăbuşeşte, înainte ca Atropos să-i dea brînci» (v. 118-126). Păcătosul dezvăluie că e călugărul Alberigo, cel ce-a dispus uciderea unor rude, în finalul unei cine, la consemnul de-a fi aduse fructele. Dante se miră, fiindcă îl ştia încă viu. “Fratele Gaudent Alberigo dei Manfredi din Faenza a pus să fie ucise prin trădare două rude ale sale, pe cînd erau la ospăţ cu el (1285). Cei doi – Manfredo şi fiul său Alberghetto – au fost căsăpiţi de nişte ucigaşi tocmiţi, atunci cînd fratele Alberigo a spus: ‘Să vină fructele!’. Expresia ‘fructele fratelui Alberigo’ a devenit proverbială. Din această cauză îl prezintă Poetul pe personaj ca fiind cel cu fructele din grădina otrăvită. Detaliul cu fructele – un detaliu real, care dobîndeşte aici o importanţă de prim-plan, prin asta manifestîndu-se pe deplin natura ticăloasă a damnatului – slujeşte apoi ca punct de dezvoltare metaforică a versului 120, unde expresia riprendere dattero per figo are un sunet plebeu, de aspru şi batjocoritor sarcasm. Abjecţia păcătoşilor din Cocit este denunţată prin faptul că nici unul dintre ei nu simte măreţia dreptăţii care-l pedepseşte. Nici unul dintre ei nu resimte acea ruşine care l-a făcut să roşească pe încă umanul, deşi în felul său blasfemiatorul Vanni Fucci (XXIV, v. 132)” (E.A. Panaitescu). “Atropos: înainte ca parca Atropos să împingă sufletul, adică înainte să fi venit pentru el clipa morţii. Atropos era, dintre cele trei Parce, aceea care tăia firul vieţii. Alberigo vorbeşte ca un om învăţat, ca un boier şi cavaler ce era” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_20

«Şi pentru ca mai bine să-mi razi lacrimile sticloase de pe chip, află că-ndată ce sufletul trădează, cum eu am făcut, trupul său e smuls de-un demon, care apoi îl cîrmuieşte, pînă ce întregul timp i se-mplineşte» (v. 127-132). Damnatul îl lămureşte că, pentru asemenea păcate de trădare, sufletul se prăbuşeşte instantaneu în fundul Infernului, chiar dacă trupul mai continuă, aparent, să vieţuiască în lumea celor vii, călăuzit de un diavol. “Sufletul trădătorilor de oaspeţi – spune fratele Alberigo – se află deja în Infern, pe cînd trupul lor continuă să trăiască, administrat de un diavol. ‘Baza întunecat-amuzantă a invenţiei, pentru care se pare că nu există atestări anterioare lui Dante, a fost probabil ideea curentă a posedării diabolice, de unde, prin ideea imposibilităţii morale de-a răscumpăra în faţa lui Dumnezeu, prin smerenie, o asemenea vină… trecerea la inventarea unei condamnări anticipate se prezenta ca fiind raţional şi doctrinal plauzibilă, de nu cumva firească’ (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Doctrina creştină admite posibilitatea mîntuirii chiar şi în clipa morţii, astfel încît, sub aspect religios, moartea unui suflet înainte de moartea trupească este o mare judecată arbitrară a lui Dante. Însă, ca invenţie poetică, reflectă o fantezie îndrăzneaţă, care-i permite lui Dante să formuleze aprecieri infamante despre oameni ce încă trăiau la 1300, fără a recurge mereu la aspectul profeţiilor şi al blestemelor formulate de damnaţi la adresa celor vii” (Chimenz).

Inf_XXXIII_21

«Umbra se prăbuşeşte în asemenea cuşcă; şi poate că trupul de sus pare încă al duhului ce-aici în spatele meu iernează. Trebuie să-l ştii, dacă abia vii jos: el e seniorul Branca d’Oria şi-au trecut mulţi ani de cînd stă aşa-ncuiat’. ‘Cred’, i-am spus eu, ‘că mă-nşeli; fiindcă Branca d’Oria încă n-a murit şi mănîncă şi bea şi doarme şi poartă straie’» (v. 133-141). Acelaşi lucru surprinzător – sufletul a căzut în Infern, cu toate că trupul încă mai trăieşte – i se întîmplă păcătosului care se află în spatele celui ce vorbeşte, anume boierului genovez Branca d’Oria. Dante protestează incredul: cel abia numit se comportă, în viaţa de toate zilele, după regulile unui om viu. “Genovezul Branca d’Oria, ginerele lui Michele Zanche (cîntul XXII, v. 88-89), judecător la Logudoro, vrînd să pună mîna pe această regiune, ‘l-a invitat să mănînce cu el într-unul dintre castelele sale pe acest socru şi acolo la urmă a pus să-l taie în bucăţi, pe el şi pe toţi însoţitorii săi’ (Anonimo Fiorentino)” (E.A. Panaitescu). “Ultimele veşti pe care le avem despre Branca d’Oria sînt din 1325, aşadar a putut citi propria sa condamnare în cartea lui Dante, sau i-a putut fi povestită de cineva. Este ipoteză plauzibilă că Dante l-a întîlnit personal la Genova, cînd Henric al VII-lea s-a oprit acolo în 1311, găzduit de principalele familii ghibeline ale cetăţii” (Chiavacci Leonardi).

traditori

Advertisements

Tragedia contelui Ugolino (6)

Inf_XXXIII_16

«Deşi, ca pe o piele bătucită, de frig mi s-a şters orice simţ de pe faţă, deja îmi părea că simt o briză uşoară: la care eu: ‘Maestrul meu, cine stîrneşte asta? jos aici nu-i oare stins orice abur?’» (v. 100-105). În ciuda frigului, care i-a întărit deja pielea, Dante simte o adiere de vînt şi-l întreabă pe Virgiliu cum e posibil un asemenea lucru. “Întrebarea lui Dante, cu completarea că în Infern n-ar trebui să fie nici o adiere, fiindcă nu există vapori, îşi găseşte corespondentul în ştiinţa medievală, potrivit căreia soarele era cel care forma şi înălţa aburii care apoi produceau vîntul” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_17

«Şi el mie: ‘Îndată vei fi acolo unde ochiul îţi va da răspuns, văzînd cauza prin care adierea plouă» (v. 106-108). Maestrul îl asigură pe Dante că peste puţin timp va găsi explicaţia cu ochii săi. “Prin care adierea plouă: cel care stîrneşte în jos peste această gheaţă vîntul pe care tu îl simţi” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_18

«Şi-un nemernic din crusta congelată a strigat la noi: ‘Vai, suflete crude, dacă tot vi s-a dat ultimul hotar, luaţi-mi de pe chip grelele văluri, să-mi jelesc oleacă durerea ce inima-mi apasă, înainte ca plînsul iar să-ngheţe’». La care eu lui: ‘De vrei ajutor, spune-mi cine eşti, şi dacă nu te dezleg, să ajung la străfundul gheţii’» (v. 109-117). Unul dintre damnaţi îi imploră pe trecători să-l elibereze de gheaţa ce-i lipeşte pleoapele, spre a putea să plîngă măcar o clipă. Dante îi promite că îl va ajuta, dacă-i va afla identitatea. “Sufletul care intervine la auzul cuvintelor celor doi călători îi consideră a fi trădători, mai vinovaţi decît el, întrucît se îndreaptă spre ultima şi cea mai îngrozitoare zonă din Cocit. Ar vrea să-i oprească pentru a obţine de la ei un ajutor, care îl va reconforta pe moment” (T. Di Salvo). “Chiari subliniază semnificaţia umană şi izbînda poetică a cuvintelor pe care primul trădător întîlnit în Tolomea i le adresează lui Dante: ‘ni se pare că auzim deja în acel cuvînt văluri, în contrast cu adjectivul grele, aluzia la o amărăciune atît de neconsolată, care se exprimă uneori într-o formă de rece ironie, ce reprezintă însă mînie şi disperare, acea ironie care-i aparţine celui care se află în cea mai josnică împrejurare şi nu mai găseşte decît vorbe ticăloase pentru sine şi pentru ceilalţi, şi disperînd din cauza tuturor şi nemaigăsind lacrimi pentru durerea sa, se înverşunează chiar împotriva celor ce-ar putea în vreun fel să-l ajute, sau comentează sarcastic, cu zîmbet livid şi trist, propria sa situaţie oribilă’” (E.A. Panaitescu). “Să ajung la străfundul gheţii: este o rugăminte sub formă de promisiune: dacă nu te eliberez, să ajung în fundul Infernului. Dar ambiguitatea este evidentă: Dante trebuie oricum să ajungă la străfundul gheţii. El îl înşală în vorbele lui pe damnat, iar trădătorul ajunge să fie trădat” (Chiavacci Leonardi).

infern

Tragedia contelui Ugolino (5)

Inf_XXXIII_13

«Vai, Pisa, ruşine a oamenilor din frumoasa ţară unde răsună cuvîntul ; de mai întîrzie vecinii a te pedepsi, pornească-se Capraia şi Gorgona şi facă zăgaz pe Arno, la gură, să ţi se-nece toţi grămadă!» (v. 79-84). La auzul tragediei lui Ugolino, Dante se dezlănţuie într-un blestem împotriva cetăţii care face de ruşine, prin barbaria ei, întreaga peninsulă italiană. Împotriva Pisei invocă el mînia forţelor naturii: cele două insule din apropiere ar trebui să vină şi să blocheze curgerea rîului Arno, care să se reverse şi să-i omoare pe toţi locuitorii. “Ugolino de două ori a încercat să-l implice pe Dante în condamnarea cetăţii şi a adversarilor săi: poetul a rămas însă aproape împietrit să asculte: dar cînd, la sfîrşitul poveştii, încărcătura emoţională este la culme, imaginaţia sa şi tulburarea explodează: atîta ură împotriva unor inocenţi este de neconceput şi trebuie să primească o pedeapsă pe măsură. Ar trebui să se dezlănţuie oamenii împotriva celor vinovaţi, dar în lipsa lor forţele naturii să devină instrumentul dreptăţii şi rîul Arno să şteargă viaţa din Pisa. Acesta e sensul invectivei, care are solemnitatea intervenţiei unei autorităţi consacrate şi profetice şi este o continuare logică, poetică şi coerentă a poveştii lui Ugolino” (T. Di Salvo). “Indignarea Poetului împotriva celor care au împins la moarte, alături de un presupus vinovat, pe patru nevinovaţi, izbucneşte într-o invectivă care este în acord cu stilul episodului a cărui concluzie o reprezintă. În tragedia contelui Ugolino ‘se află – scrie De Sanctis – dimensiunea colosală, gigantică, prin care antichitatea îndepărtată exprima acele prime impulsuri, încă obscure, ale conştiinţei, acel sentiment de măreţie, de infinit, cu atît mai înfricoşător în fantezie, cu cît a fost mai puţin analizat. Aceasta e taina formidabilelor izbucniri danteşti, aşa sobre în evoluţia lor, aşa pline de umbre şi lacune, care prin sobrietatea contururilor şi prin clarobscur fac să devină gigantice proporţiile şi sentimentele… Acesta e şi efectul exclamaţiei pornească-se Capraia şi Gorgona. Însăşi natura îşi încalcă legile, iese din nemişcare, dobîndeşte conştiinţă şi suflet, intră în acţiune, dă fuga să pedepsească cetatea ticăloasă. O catastrofă naturală atît de neobişnuită, o pedeapsă atît de nemaipomenită ridică nemernicia la acelaşi nivel şi îi dă proporţii colosale’” (E.A. Panaitescu). “Capraia şi Gorgona: două insule mici din Marea Tireniană, la gura de vărsare a rîului Arno, pe atunci ambele sub dominaţia Pisei. S-a observat că, deşi Gorgona este în realitate mai departe de vărsarea rîului, dacă cineva priveşte de pe Turnul din Pisa sau de pe dealurile învecinate, ea provoacă iluzia optică de închidere a cursului de apă. Ceea ce îndreptăţeşte imaginea lui Dante” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_14

«Că dacă despre contele Ugolino umbla vestea că ţi-a trădat cîteva castele, nu trebuia să-i pui copilaşii pe asemenea cruce. Nevinovaţi i-a arătat vîrsta nouă, nouă Tebă le-ai fost lui Uguccione şi Brigata şi celorlalţi doi, amintiţi în cîntul meu mai sus. Noi am trecut înainte, unde gheaţa strînge bocnă altă lume, nu întoarsă în jos, ci toată pe spate» (v. 85-93). Zvonul că Ugolino ar fi cedat cîteva castele către Lucca şi Florenţa, pe vremea cînd avea putere politică, nu justifica uciderea copiilor săi laolaltă cu el, cu atîta cruzime. Pisa s-a purtat cu copiii lui Ugolino la fel de barbar ca Teba în antichitate, dovedind acelaşi delir criminal. După această invectivă aprinsă, Dante şi Virgiliu îşi continuă călătoria. În zona Tolomea, trădătorii de oaspeţi sînt înfipţi în gheaţă şi stau cu ceafa imobilizată, încît nu mai au nici posibilitatea de a-şi plînge durerea. “Pisa, cu acest delict, reia şi continuă sălbăticia de comportament prin care s-a distins în antichitate cetatea grecească Teba, ce-a asistat la tragedia lui Oedip şi la războaie între fraţi. Repetiţia adjectivului nouă nu e semn de oboseală artistică, ci o alegere deliberată şi sugerată de reguli retorice: avea funcţia de căutare a unei elocvenţe mai incisive şi solemne” (T. Di Salvo). “Cei doi poeţi intră în a treia zonă din Cocit, în care sînt pedepsiţi trădătorii de oaspeţi: Tolomea. Aceasta îşi ia numele de la un personaj (Macabei I, 16, 11-16), Ptolomeu, care a pus să-i omoare, în timpul unui ospăţ, pe socrul său, Simon, şi pe cei doi fii ai săi, Iuda şi Matatia” (E.A. Panaitescu). “Acest grup de suflete e caracterizat de rigiditatea fizică şi psihică, de un proces de degradare ce le face una cu gheaţa, potrivit concepţiei prin care răul, în formele sale cele mai neomeneşti, îl reduce pe om la o natură informă, insensibilă, la o grămadă de materie” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_15

«Nici plînsul nu-i lasă acolo a plînge, şi durerea ce găseşte la ochi dop se-ntoarce înăuntru pentru a spori chinul; căci lacrimile dintîi fac nod şi, ca viziera de cristal, umplu sub gene toată cupa» (v. 94-99). Lacrimile de durere le îngheaţă pe pleoape, ca nişte dopuri, datorită poziţiei în care păcătoşii sînt fixaţi. Neputînd să le curgă din ochi, plînsul li se adună la gene şi le sporeşte tortura. “Aceştia au partea din spate a craniului prinsă în gheaţă; nu numai că nu-şi pot mişca aşadar capul, spre deosebire de cei din zonele precedente, dar sînt lipsiţi şi de avantajul de-a plînge. Nu le rămîne decît gura pentru a se lamenta şi pentru a-şi clănţăni dinţii de frig. Mai tîrziu şi aceste ultime manifestări vor fi interzise” (Steiner).

tolomea

Tragedia contelui Ugolino (4)

Inf_XXXIII_10

«Cum a intrat o rază în dureroasa carceră şi am zărit pe patru chipuri chiar aspectul meu, ambele mîini de durere mi le-am muşcat; iar ei, crezînd că o fac din dorinţa de-a mînca, îndată s-au ridicat şi-au spus: ‘Tată, mai mică ne-ar fi durerea să mănînci din noi: tu ne-ai îmbrăcat cu această carne mizerabilă, tu să ne dezbraci’» (v. 55-63). În ziua următoare de nemîncare, la răsăritul soarelui, văzînd imaginea disperării imprimate pe feţele copiilor, Ugolino îşi muşcă mîinile de neputinţă. Copiii, punîndu-i gestul pe seama foamei, i-au propus tatălui deznădăjduit, care le-a dat trupul, să li-l ia înapoi, devorîndu-i pe ei. “În această tragedie lipsită de dialog – în afara celui mut, din priviri – şi lipsită de orice exagerare (povestirea înaintează marcată de adnotările scurte, ce contrapun durerii protagonistului măsurile unui timp neomenesc, lipsit de speranţă), versurile 58-63 reprezintă momentul celei mai fierbinţi evidenţe dramatice. Pentru a le înţelege cu adevărat dimensiunile, trebuie totuşi să nu le considerăm doar prin funcţia pe care o au în cadrul episodului – aceea de a oferi o expresie vizibilă, disperat emblematică, pentru cea mai intimă tensiune (motivul foamei, brutal schiţat în versul 127 din cîntul XXXII se repercutează aici, transfigurat, în gestul tatălui, în faptul că fiii îşi oferă unanim carnea mizerabilă), ci să le includem, cum face de exemplu Gallardo, în ansamblul evoluţiilor etico-religioase din prima cantică. ‘Acel gest de a-şi muşca mîinile provoacă în copii, nişte tineri pe care foamea aproape că i-a redus la tagma inumană, cărora le-a smuls încrederea şi vitalitatea, un sentiment care încă este de iubire faţă de tată, de iubire disperată şi inumană, în care se reflectă însă, instinctiv, propria lor foame, care-i face cruzi faţă de ei înşişi şi faţă de bietul lor părinte, căruia îi oferă propria lor carne. Un act de dăruire inspirat mai mult decît de conştiinţa suferinţei tatălui, de propria lor suferinţă fizică. Acesta este cu adevărat momentul culminant al tragediei, acela care oglindeşte mai dur vina atroce a celui care a condamnat nişte fiinţe omeneşti tandre, afectuoase şi nevinovate la asemenea alienare faţă de ele înseşi; vina celui care a decis cu răceală soarta unor oameni, mai rău, a unor tineri inocenţi. Vina care a constat în a împinge fiinţele omeneşti la degradare, într-o stare dezumanizantă: pînă la a permite chiar şi numai gîndul că un părinte se poate hrăni cu carnea copiilor săi’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_11

«Atunci m-am liniştit pentru a nu-i mai îndurera; în ziua aceea şi-n următoarea am rămas cu toţii muţi: vai, pămînt hain, de ce nu ne-ai înghiţit? După ce-am ajuns la a patra zi, Gaddo mi s-a prăbuşit la picioare spunînd: ‘Tată drag, de ce nu mă ajuţi?’» (v. 64-69). Ugolino îşi adună toate puterile şi se stăpîneşte, pentru a nu spori suferinţa sufletească a copiilor muribunzi. După patru zile de foame, fiul Gaddo s-a prăvălit în faţa lui, cerîndu-i disperat ajutorul. “Observă Momigliano că povestirea lui Ugolino e ‘toată o alternativă de interminabile tăceri şi izbucniri neaşteptate: din cînd în cînd, viaţa tînără, sufocată lent de destin, irupe cu un avînt inutil… Iar aceasta îl izolează tragic pe tată în durerea sa, invocată zadarnic de tinerii ce încearcă o soluţie de viaţă, sfîşiat mai mult decît de disperare, de acele invocări pe care nu le poate îndeplini şi de acele cuvinte deznădăjduite cărora nu le poate da răspuns’” (E.A. Panaitescu). “La tată – o tăcere din cauza înţelegerii, la copii – o tăcere din cauza afoniei; dar este o tăcere ilustrată şi făcută elocventă de un strigăt ce prevesteşte apropierea catastrofei. Deja nu mai e doar trupul istovit de foame; nici sufletul nu mai rezistă. Ugolino invocă pămîntul să se deschidă şi să-i înghită; şi-l blestemă şi-l numeşte hain” (De Sanctis). “Tragedia ajunge la catastrofă, care se configurează ca o cerere limpede de ajutor şi sfîşierea reală a tăcerii; căci oferta de-a fi mîncat este mai puţin gravă decît a cere ajutor de la cel care nu ţi-l poate da şi care şi-a exprimat neputinţa în tăcerea cea mai îngrozită. Gaddo este cel care, întins la picioarele lui Ugolino, într-o abandonare muribundă, pronunţă cuvintele epuizate, imploratoare şi totodată arzătoare, pe care le-au exprimat cele patru chipuri în ultimele zile: ‘Tată drag, de ce nu mă ajuţi?’. De trei ori vorbesc copiii şi mereu îl cheamă pe tată; dar acum este invocaţia supremă, cea ascunsă de toţi în acele zile interminabile: ‘Tată drag, de ce nu mă ajuţi?’. De ce oare? Este cu putinţă să nu mă ajuţi? Cu cît mai mare le este disperarea, cu atît mai mult i se încredinţează Lui care, neputincios, îi vede murind pe toţi: mai întîi pe Gaddo, apoi pe ceilalţi, unul cîte unul, între a cincea şi a şasea zi. În evocarea tragică a spinului care i s-a înfipt în inimă este nu – sau nu numai – faptul că au murit unul după celălalt, ci că i-a văzut murind, aşa cum Dante îl vede pe el, că moartea a trebuit să fie nu doar încheierea oribilă a vieţii acestor inocenţi, ci şi un spectacol pentru el” (M. Sansone). “De ce nu mă ajuţi?: este a treia şi cea mai îngrozitoare frază ce răsună în acea carceră şi pe care Ugolino trebuie s-o asculte. În ea se rezumă, cu o ascuţime poate fără egal în tot poemul, întreaga valoare tragică a scenei. Nu întîmplător în aceste cuvinte răsună un ecou – surprins de numeroşi critici – al cuvintelor pronunţate de Isus pe cruce: ‘Dumnezeul meu… pentru ce m-ai părăsit?’ (Matei 27, 46)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXIII_12

«Pe urmă a murit; şi cum mă vezi, i-am văzut căzînd pe ceilalţi trei, unul cîte unul, între a cincea zi şi-a şasea; la care am început, deja orb, să bîjbîi peste fiecare şi două zile i-am tot strigat, după ce-au murit: apoi, mai tare decît durerea a fost foamea’. După ce-a spus asta, cu ochi sălbatici a reluat mizerabila ţeastă cu dinţii, care au fost, la os, tari ca de cîine» (v. 70-78). După strigătul de disperare, fiul său şi-a dat sufletul. Pe rînd, în zilele următoare, şi ceilalţi copii au murit sub ochii lui. Orbit de suferinţă şi disperare, alte două zile i-a strigat tatăl prin carceră, dibuind în căutarea lor. Apoi foamea a învins durerea. Încheindu-şi povestea, Ugolino se întoarce sălbatic cu dinţii spre căpăţîna călăului său, care-i stă la îndemînă. “În concizia sa, versul 75 aşterne un văl de umbră peste agonia lui Ugolino, rămas singur în mijlocul trupurilor copiilor morţi. ‘Un vers cît se poate de limpede în litera sa – observă De Sanctis – şi care spune: mai mult decît a putut face durerea, a făcut foamea. Dar este un vers înţesat de obscuritate şi subînţelesuri, prin mulţimea sentimentelor şi a imaginilor pe care le suscită, pentru numeroasele ‘ipoteze’ care dau tîrcoale şi care sînt atît de poetice. Poate că îşi invocă moartea şi se plînge că durerea nu e suficientă pentru a-l ucide şi trebuie să aştepte moartea lentă de foame. Este un sentiment de disperare. Poate că nu încetează să-şi strige copiii, pînă cînd foamea mai puternică decît durerea îi ia puterile, după ce-a rămas întîi fără vedere şi apoi fără voce. Este un sentiment de tandreţe. Poate că, în timp ce natura îşi întinde colţii spre carnea jalnică, în acest ultim delir de foame şi răzbunare, aceea este în imaginaţia lui carnea duşmanului său, iar Dante a zugrăvit delirul în Infern, prelungind acel ultim act şi acel ultim gînd. Este un sentiment de furie cîinească. Toate acestea sînt posibile; toate acestea pot fi concepute, gîndite, închipuite; orice ipoteză îşi găseşte refugiul în cîteva cuvinte, în scînteia unui gînd’” (E.A. Panaitescu). “Ipoteza că Ugolino, înnebunit de foame, şi-a mîncat copiii, a fost respinsă aproape mereu cu indignare, atît pentru că nu se potriveşte cu tragedia, cît şi pentru că nu se întemeiază pe documente doveditoare. Dar ea nu poate fi exclusă în mod absolut: nu putem spune cu deplină siguranţă că înăuntrul turnului nu s-a petrecut un ritual de canibalism: o probă indirectă ar fi faptul că Ugolino, ca pentru a se pedepsi pe sine însuşi precum şi pe cel care l-a obligat la gestul neomenesc, continuă şi va continua în eternitate să-l devoreze pe arhiepiscop, destinat la rîndul lui să suporte sălbăticia la care el, cu lipsa lui de sensibilitate, şi-a obligat adversarul” (T. Di Salvo).

ugolino3

Tragedia contelui Ugolino (3)

Inf_XXXIII_7

«Prea crud eşti, dacă deja nu te doare, gîndindu-te la ceea ce-mi prevestea inima; şi dacă nu plîngi acum, la ce plîngi tu de obicei?» (v. 40-42). Damnatul îi atrage atenţia poetului asupra situaţiei disperate în care s-a pomenit, alături de copiii lui. “Episodul, menţinut iniţial într-o limită epică, în care doar personajul Ugolino a avut posibilitatea să ni se impună în imaginaţie, ca o ‘colosală statuie a urii’ (De Sanctis), dobîndeşte rezonanţe mai intime prin contrapunerea durerii copiilor, plini de o nevinovată speranţă în tatăl lor, spre întunecata şi conştienta disperare a acestuia. După cum a observat De Sanctis, suferinţa îngrozitoare provocată de duşmanii lui nu e dată pentru Ugolino de propria sa moarte, ci de cea a copiilor săi. Păcătosul ros de ură şi căruia însăşi ura îi sporeşte nemăsurat pedeapsa (‘Ugolino îl are sub dinţi pe duşmanul său şi rămîne totuşi nemulţumit, dar nu pentru că ar dori o răzbunare mai cruntă, ci pentru că nu există răzbunare care să-i poată împăca durerea, care să fie pe măsura durerii sale’) se dovedeşte un părinte foarte iubitor. ‘Dar în sînul urii se dezvoltă iubirea, iar întunecimea sufletească se dizolvă în sentimentele cele mai tandre. Acest om urăşte mult, fiindcă a iubit mult… Vă daţi seama din tonul aşa de moale şi drăgăstos al vorbelor sale, cînd pentru prima dată îşi aduce copiii în scenă… Această imagine îl tulbură atît de mult, încît provoacă apostrofa arogantă şi neaşteptată către Dante, nu la fel de emoţionat gîndindu-se la ceea ce se prevestea în inima tatălui. Ceea ce se prevestea era nu faptul că va muri el, ci că va trebui să-i vadă murind pe copilaşii săi. Şi atunci cînd aude cum e bătută-n cuie poarta groaznicului turn, prima reacţie este să se uite la copiii săi, care n-au auzit nimic şi nu ştiau ce-i aşteaptă. O adiere de tandreţe pătrunde în această natură sălbatică; iubirea paternă îi înfrumuseţează figura şi-i îndulceşte accentele. Acea muzică aspră şi dură de la început şi de la sfîrşit, acea muzică de ură animalică dobîndeşte aici aproape delicateţea şi gingăşia unei elegii’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_8

«Deja erau treji şi ora se-apropia cînd hrana de-obicei ne era adusă, dar din pricina visului cu toţii ne temeam; şi-am auzit cum e bătută-n cuie sub noi poarta groaznicului turn; i-am privit în ochi pe copilaşii mei fără o vorbă. Eu nu plîngeam, de-am împietrit în mine: plîngeau ei; şi Anselmuccio al meu a spus: ‘De ce te uiţi aşa, tată? ce ai?’» (v. 43-51). Dimineaţa, după visul rău prevestitor, în loc să li se aducă hrana ca de obicei, prizonierii aud cum poarta turnului în care se află este bătută în cuie. Copiii plîngeau de groază, iar tatăl îi privea fără a fi în stare să le spună nimic consolator. “‘Anselmuccio nu poate pricepe – scrie De Sanctis despre versul 51 – acea privire. Toată disperarea se adună în conştiinţa privirii fără cuvinte şi în inocenţa acelui ce ai? însoţit de lacrimi… Şi dacă un pictor ar trebui să aleagă o atitudine sintetică, în care să ne pună sub ochi trăsăturile substanţiale ale poeziei, ar fi tocmai aceasta; fiindcă aici ne aflăm chiar în momentul decisiv al întîmplării: şi avem deja în atitudinea tatălui şi a fiilor toate motivele celui mai înalt patetism’” (E.A. Panaitescu). “Sub noi: jos, la intrarea în turn; pe cînd camera din Muda, amenajată ca închisoare, era fireşte deasupra. Sunetul este aşadar îndepărtat, în capătul scărilor, de unde se aude înfricoşător” (Chiavacci Leonardi). “Tată: cuvîntul este mereu repetat, în cele trei rînduri cînd vorbesc copiii (v. 51, 61, 69). Acesta marchează centrul în jurul căruia se roteşte tragedia. Faptul că el e tată, că ei îl consideră tată, că el, ca tată, nu-i poate ajuta” (Chiavacci Leonardi). “Durerea lui Ugolino rămîne mută şi uscată pînă cînd mor toţi copiii: motivul devine uriaş, ca şi expresia rezervată în faţa tragediei teribile, şi se frînge doar după ce tragedia s-a încheiat… Acestea sînt paginile cele mai dense şi concentrate din Divina Comedie” (Momigliano).

Inf_XXXIII_9

«De aceea n-am lăcrimat şi nici n-am răspuns eu, toată ziua aceea şi noaptea următoare, pînă cînd soarele a ieşit iar în lume» (v. 52-54). Ugolino a rămas incapabil să mai scoată o vorbă, în timp ce asistă la disperarea şi moartea copiilor. “Tot lui De Sanctis, prezentatorul şi interpretul neîntrecut al poeziei din acest episod, îi aparţin următoarele observaţii: ‘Dacă tatăl la început n-a lăcrimat şi nu s-a mişcat fiindcă a rămas împietrit, acum nu vorbeşte şi nu lăcrimează pentru a nu-i îndurera mai mult pe copii. Iubirea îi interzice orice expansiune… acel părinte va trebui să-şi devore în linişte durerea, să-şi comprime stările sufleteşti, să-şi constrîngă expresia chipului şi gesturile, să fie statuie, nu om, o statuie a disperării… Constrîngerea este cu atît mai violentă, cu cît mai mare e tandreţea acelui ce ai?; şi cu atît mai emoţionantă este expresia Anselmuccio al meu, care aminteşte atîtea momente fericite în familie, într-o situaţie aşa de schimbată’” (E.A. Panaitescu).

ugolino2

Tragedia contelui Ugolino (2)

Inf_XXXIII_4

«O răsuflătoare din turnul Muda care după mine are numele de foamete, şi-n care vor mai fi şi alţii închişi, mi-a arătat prin deschizătura ei mai multe luni, cînd am avut visul cumplit, ce mi-a smuls vălul sorţii» (v. 22-27). Contele Ugolino a pîndit cum trec mai multe luni de zile, prin ferestruica turnului unde a fost încuiat el şi unde au ajuns mai apoi şi alţii, inclusiv duşmani ai săi, ca urmare a situaţiei politice agitate. Într-una din nopţi el a avut un vis îngrozitor, care l-a ajutat să-şi prevadă viitorul tragic. “Muda era în Evul Mediu turnul unde erau puse păsările pentru a năpîrli (mudare), adică în perioda cînd îşi schimbau penele. Alţii înţeleg că Muda era numele turnului familiei Gualandi, unde Ugolino şi-a petrecut ultimele luni de viaţă, între iulie 1288 şi martie 1289” (T. Di Salvo). “Mai multe luni: Să ne amintim că aceeaşi numărătoare a făcut-o şi Ulise pe marea întinsă, şi el ţinînd socoteala timpului care i-a rămas pînă la moarte” (Chiavacci Leonardi). “Visul lui Ugolino este transfigurarea simbolică a felului în care a fost capturat împreună cu fiii şi nepoţii şi constituie totodată o prevestire a morţii sale apropiate. Observă D’Ovidio: ‘Dădeau fuga la cetatea Lucca pentru a obţine refugiu şi ajutor guelfii din Pisa, iar obstacolul pentru a ajunge repede pe acel teritoriu prieten era tocmai muntele care le împiedică vederea… Toată vînătoarea este ca o proiecţie cîmpenească a capturării [lui Ugolino] în cetate, o transformare bucolică a faptului politic. Şi cea mai eficientă reprezentare topografică a fugii sale eşuate la Lucca este cursa împleticită a lupului pe muntele San Giuliano… Această imagine vie a trecutului său, care i-a apărut cu atîta limpezime, cu o ţesătură aşa deasă de persoane adevărate şi simboluri clare, îl tulbură, i se pare de cel mai rău augur; şi i se pare totodată o prefigurare a viitorului apropiat, mai ales pentru îngrozitoarele căţele care le sfîşie coastele. Ugolino citeşte atît de limpede în asta soarta lui şi a familiei sale încît umanizează scena, tatăl şi copiii, lupul şi puii săi, exprimă cu un ritm obosit şi trist fuga lor zadarnică şi descrie cu înfierbîntată eficienţă şi armonie imitativă sfîşierea coastelor, de parcă ar simţi acei dinţi în propria sa carne’” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_5

«Acesta îmi părea stăpînul şi îndrumătorul, vînînd lupul şi puii săi pe muntele care desparte Pisa de Lucca. Şi cu căţele suple, avide şi dresate, pe Gualandi, Sismondi şi Lanfranchi i-a pus în faţa haitei» (v. 28-33). Arhiepiscopul Ruggieri, a cărui ţeastă acum o roade Ugolino în Infern, i-a apărut în vis sub aspectul de căpitan de vînătoare, gonind un lup împreună cu puii săi, pe muntele dintre Pisa şi Lucca. Haita de cîini (= poporul mărunt) era condusă de cîţiva nobili, identificaţi limpede cu numele lor istoric. “Toate vînătorile organizate împotriva animalelor sălbatice au, pînă în zilele noastre, un căpitan căruia îi revine sarcina de a-i dispune strategic pe vînători şi-a le da ordine. Situaţia prefigurată în vis capătă dimensiuni sfîşietoare sentimental şi negative etic, atunci cînd de la simbol se trece la imaginea concretă a copiilor încă adolescenţi şi lipsiţi de rezistenţă şi a tatălui care, deşi lup, era deja pe fugă, învins. Iar viziunea devine şi mai dură, dacă e privită prin optică religioasă, dacă ne gîndim că autorul, sau elementul principal şi stimulator al vînătorii, al asasinatului, a fost un arhiepiscop!” (T. Di Salvo). “De-acum termenii tragediei încep să se precizeze: lupta din interiorul Comunelor se prezintă sub înfăţişarea unei vînători nemiloase şi îngrozitoare, în care cei căzuţi, cei învinşi, sînt urmăriţi şi eliminaţi ca nişte animale sălbatice, iar în suprimare sînt implicaţi, cu la fel de mare cruzime, inclusiv copiii nevinovaţi, cei care prin vîrsta lor fragedă nu ştiau nimic de politică şi nu se îndreptau spre politică. Nici nu puteau fi consideraţi răspunzători, decît pentru faptul că purtau un anumit nume şi prenume” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_6

«După scurtă alergare îmi păreau obosiţi tatăl şi copiii, cu colţii ascuţiţi îmi părea că le văd coastele sfîşiate. Cînd m-am trezit în faptul dimineţii, i-am auzit plîngînd în somn pe copilaşii mei, care erau cu mine, şi cerîndu-mi pîine» (v. 34-39). Lupul şi puii săi, tatăl şi copiii săi, n-au reuşit să fugă prea mult, înainte de-a fi prinşi şi sfîrtecaţi. În zorii zilei, cînd s-a trezit de spaimă, contele şi-a auzit copiii aflaţi lîngă el cum plîngeau de foame în somn. “De aici se dezvoltă tragedia propriu-zisă, iar ritmul devine tot mai rapid şi intens, mergînd spre un crescendo uimitor pînă la chin, pînă la încheierea evocării în sentimentul de ură care se dezlănţuie răzbunător şi bestial: iar Ugolino se întoarce la condiţia sa eternă de răzbunător feroce şi călău. Trezit în zorii zilei, îşi aude copiii cerîndu-i pîine: începe aici drama tăcerii, a privirilor care se caută şi îşi vorbesc în linişte, a invocărilor şi a disperării şi a ofertelor supreme şi sfîşietoare” (M. Sansone).

ugolino1

Tragedia contelui Ugolino (1)

Cercul al nouălea. Povestea înfiorătoare a contelui Ugolino. Invectiva împotriva cetăţii Pisa. Fratele Alberigo. Trădătorul Branca d’Oria şi blestemul împotriva Genovei.

Inf_XXXIII_1

«Gura şi-a ridicat-o de pe groaznica hrană acel păcătos, ştergîndu-şi-o de părul capului sfîşiat la spate. Apoi a început: ‘Tu vrei să-mi reînnoiesc disperata durere ce-mi apasă inima doar gîndindu-mă, înainte de-a vorbi» (v. 1-6). Gura păcătosului s-a înălţat de pe prada pe care o sfîşia, la auzul cuvintelor lui Dante. Torţionarul îşi întrerupe actul de canibalism, ştergîndu-se de sînge în părul celui din faţa sa, pe care-l sfîrtecă. Răspunzîndu-i poetului, el subliniază cît îi va fi de greu să relateze despre faptele care l-au adus într-o asemenea împrejurare. (Se constată numeroase paralelisme de scenariu retoric între Ugolino de aici şi Francesca din cîntul V: dificultatea emoţională a povestirii, durerea reamintirii, vorba împletită cu lacrima, problema “dezonorării”, care continuă să-i frămînte pe cei doi chiar şi după moarte etc.) “Cîntul XXXII s-a încheiat pe o notă de aşteptare întunecoasă: din felul cum Poetul i se adresase damnatului ce rodea căpăţîna tovarăşului său, şi mai ales din ultimele cuvinte pronunţate de el (dacă nu mi se uscă limba-n gură), s-a desprins o emoţie intensă, abia reţinută. Cîntul XXXIII se deschide cu o intonaţie epică, scandată solemn, care degajă oroarea în toate detaliile sale. ‘Gura, aşa, la începutul versului, are o mare însemnătate. Iar gura, acolo unde s-ar putea spune capul, se potriveşte în mod special: sufletul lui Ugolino s-a strîns pe de-a-ntregul în gură, iar gîndul spectatorului Dante şi al nostru, al cititorilor, se adună în jurul acelei guri, care se opreşte dintr-o faptă oribilă şi se pregăteşte pentru o poveste îngrozitoare. Gestul de-a se şterge la gură, care în sine ar fi un semn de politeţe, precum şi părul care de asemeni ne reaminteşte o calitate umană, ne fac deodată să resimţim cît de inuman este acel ospăţ şi îndreaptă spre monstruos detaliul ce părea a fi omenesc’ (D’Ovidio). Modul în care sfîrşitul cîntului XXXII se leagă de începutul cîntului XXXIII reia, din punct de vedere formal, soluţia adoptată de Virgiliu pentru a lega între ele cartea I şi cartea a II-a din Eneida” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXIII_2

«Dar dacă vorbele mele trebuie să fie sămînţa care să rodească infamia trădătorului pe care-l rod, mă vei vedea vorbind şi lăcrimînd totodată. Eu nu ştiu cine eşti tu, nici în ce fel ai venit aici jos; dar îmi pari florentin cu adevărat din cîte aud. Tu trebuie să ştii că eu am fost contele Ugolino, şi acesta e arhiepiscopul Ruggieri: acum îţi voi spune de ce-i stau aproape» (v. 7-15). Personajul acceptă să treacă peste greutăţile sfîşietoare ale reamintirii, împins de dorinţa de-a le dezvălui tuturor mîrşăvia celui pe care continuă după moarte să-l tortureze. Începe prin a-şi dezvălui propriul nume, contele Ugolino, şi identitatea celui pe care-l schingiuiește, arhiepiscopul Ruggieri. “Ugolino della Gherardesca, conte de Donocratico şi stăpîn peste numeroase castele în Maremma pisană şi în Sardinia, a fost unul dintre personajele cele mai notorii, în împrejurările ce-au frămîntat viaţa politică din Pisa între 1270 şi 1289. Ţinînd de o familie ghibelină, a sprijinit, împreună cu nepotul său, Nino Visconti, instaurarea unui guvern favorabil guelfilor, în Pisa ghibelină şi, ajungînd într-o poziţie dominantă la guvernarea cetăţii, a comandat flota pisană, care a fost învinsă de genovezi la Meloria (1284). În 1285-1286, cînd Genova s-a aliat cu Lucca şi Florenţa, le-a cedat acestora din urmă cîteva castele pisane, cu speranţa că le va convinge să se despartă de Genova. În 1288 a încercat să-l discrediteze în ochii poporului pe Nino Visconti, cu care a guvernat pînă atunci, pentru a concentra în mîinile sale toată conducerea treburilor publice, dar, capturat prin viclenia ghibelinilor, conduşi de arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini, a fost închis, acuzat de trădare şi lăsat să moară de foame împreună cu doi fii ai săi (Uguccione şi Gaddo) şi cu doi nepoţi (Anselmuccio şi Nino, numit il Brigata), în turnul Gualandi, în februarie 1289. Ugolino se află în cercul al nouălea nu atît pentru cedarea castelelor către luchezi şi florentini – cedare care i-a fost imputată de adversarii politici – cît, mai probabil, pentru manevrele lui împotriva partidului ghibelin şi a nepotului Nino Visconti, judecător la Gallura, cu care Dante a fost bun prieten, cum o dovedesc versurile 53 sqq. din cîntul VII al Purgatoriului. Dar, cum bine a arătat-o De Sanctis, în episodul care îl are ca protagonist, ‘Ugolino nu este trădătorul, ci trădatul. Fireşte, şi contele Ugolino este un trădător şi de aceea se află aici; însă printr-o foarte ingenioasă combinaţie, aşa cum Paolo rămîne legat în eternitate de Francesca, Ugolino rămîne legat în eternitate de Ruggiero, care l-a trădat, legat nu prin iubire, ci prin ură… Există un trădător, dar nu e Ugolino; este căpăţîna aceea care-i stă sub dinţi, care nu scoate un strigăt, unde orice expresie de viaţă s-a şters, idealul omului pietrificat’” (E.A. Panaitescu). “Vorbind şi lăcrimînd: versul îl reia în oglindă pe cel cu Francesca (V, 126), cu mai mare forţă de impact (de la voi spune la vei vedea); Dante a stabilit un paralelism între prima şi ultima poveste din Infern, asemănătoare la început şi, cum vom vedea, la sfîrşit. Însă Francesca se hotărăşte să vorbească din dragoste, Ugolino din ură (să se compare cele două condiţii – cei doi dacă – prin care îşi deschid relatarea). Acest vers încheie preambulul şi marchează adevăratul început al poveştii, momentul în care acel păcătos a redevenit o fiinţă umană” (Chiavacci Leonardi). “Arhiepiscopul Ruggieri degli Ubaldini, nepotul cardinalului Ottaviano pomenit în cîntul X (v. 120), a condus, în a doua jumătate a secolului XIII partidul ghibelin la Pisa; după aruncarea în închisoare a lui Ugolino, şi-a asumat conducerea cetăţii cu titlul de podestà” (E.A. Panaitescu). “Din cîte aud: şi Farinata (X, 25-27) spune că-l recunoaşte pe Dante ca florentin după vorbă, după pronunţie; la fel se întîmplă acum. Şi e un lucru credibil: date fiind dificultăţile de comunicare de-atunci, fiecare cetate ajungea să aibă pronunţia şi lexicul proprii şi mai diferite decît se întîmplă azi” (T. Di Salvo).

Inf_XXXIII_3

«Că, drept urmare a gîndurilor sale nelegiuite, încrezîndu-mă în el, am fost prins şi apoi ucis, e de prisos să-ţi spun; dar ceea ce poate că n-ai priceput, cît de crudă adică mi-a fost moartea, vei auzi şi vei afla cum m-a dezonorat» (v. 16-21). O scurtă recapitulare a întîmplărilor publice este suficientă, întrucît ele au fost de notorietate la vremea lor: arhiepiscopul Ruggieri l-a întemniţat pe contele Ugolino, iar apoi a dispus să fie ucis. În continuare se va insista însă pe cruzimea formidabilă a împrejurării, pe detaliile necunoscute ale poveştii. “Despre cele petrecute anterior Ugolino spune lucrurile esenţiale, printr-o scurtă aluzie. Faptele erau cunoscute şi, chiar dacă în sine crude, pălesc dacă facem o comparaţie cu ceea ce s-a întîmplat înăuntru în turn: pentru aceste oribile fapte necunoscute vrea să devină Ugolino martor şi acuzator. Notaţi cum contele insistă pe ‘onoare’, ‘dezonorat’: termeni care ne aduc la dreptul barbar, întemeiat pe răzbunarea la care e îndreptăţit cel dezonorat: dacă nu se răzbuna, îşi pierdea demnitatea şi îşi degrada inclusiv familia. Din această perspectivă Ugolino este, mai mult decît un tată dezonorat, un nobil medieval, care pentru a remedia dezonoarea ce i-a fost adusă în timpul vieţii, se răzbună pe cel care l-a insultat” (T. Di Salvo).

infernxxxiii

Rime aspre şi răguşite (7)

Inf_XXXII_19

«El plînge-aici arginţii francezilor: “Am văzut”, vei putea zice, “pe ăla din Duera, acolo unde păcătoşii zac la răcoare”. Dacă te-ar întreba: “Cine mai era acolo?”, îl ai alături pe ăla din neamul Beccheria, pe care Florenţa l-a scurtat de cap» (v. 115-120). Adversarul înverşunat al lui Dante, după ce-a fost deconspirat de un tovarăş de suferinţă, trece repede la trădarea altora. “Bocca degli Abati se răzbună pe denunţătorul său, denunţîndu-l la rîndul său. Este cremonezul Buoso di Dovera sau Dovara, care şi-a trădat pentru bani partidul, atunci cînd, numit în 1265 la conducerea unei armate ghibeline, n-a opus rezistenţă la înaintarea armatei guelfe a lui Carol de Anjou” (E.A. Panaitescu). “Abatele din Vallombrosa, Tesauro dei Beccaria, legat papal în Toscana, a fost judecat în 1258 de către florentini, sub acuzaţia că s-a pus de acord cu exilaţii ghibelini pentru a trăda partea guelfă şi a fost decapitat” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXII_20

«Gianni de’ Soldanier cred că-i mai încolo, cu Ganellon şi Tebaldello, care a deschis Faenza pe cînd dormea’. Noi deja plecaserăm de lîngă el, cînd am văzut doi îngheţaţi într-o bortă, încît un cap era peste celălalt căciulă» (v. 121-126). După ce se încheie enumerarea celui de-al doilea şir de trădători, poeţii îşi continuă drumul. Le apare în faţa ochilor o imagine îngrozitoare: doi damnaţi înghesuiţi într-un singur ochi de gheaţă, cu unul dintre ei avînd căpăţîna dispusă deasupra celuilalt. “Florentinul Gianni dei Soldanieri, ţinînd de o familie nobilă ghibelină, şi-a trădat în 1266 partidul, conducînd o revoltă populară guelfă, ce-a pus capăt puterii fraţilor Gaudenţi Catalano şi Loderingo (v. cîntul al XXIII-lea, v. 103-108). Ganellon din Maganza, unul dintre eroii din Cîntarea lui Roland, după ce s-a pus de acord cu regele sarazin Marsilion, a provocat înfrîngerea de la Roncevaux. Tebaldello dei Zambrasi, pentru a se răzbuna pe o batjocură suferită din partea unor ghibelini din Bologna, care se refugiaseră la Faenza, şi-a predat cetatea în mîinile guelfilor bolognezi în zorii zilei (pe cînd dormea) de 13 noiembrie 1280” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXII_21

«Şi cum pîinea de foame se înfulecă, aşa cel deasupra şi-a înfipt dinţii-n celălalt, unde creierul se uneşte cu ceafa: tot aşa Tideu i-a ros tîmplele lui Menalip de furie, cum ăsta-i devora ţeasta şi toate cele» (v. 127-132). Damnatul situat deasupra a început să devore înverşunat căpăţîna celui de sub el, cu dinţii încleştaţi la rădăcina gîtului. Gestul îngrozitor amintea de povestea conflictului sîngeros dintre Tideu şi Menalip. “Staţiu povesteşte în Tebaida (VIII, v. 740 sqq.) că unul dintre cei şapte regi care au asediat Teba, Tideu, rănit mortal de tebanul Menalip, l-a ucis şi, înainte de-a muri la rîndul lui, cuprins de o ură bestială, a început să-i roadă căpăţîna. În această introducere la măreţul episod despre contele Ugolino, care va ocupa prima jumătate a cîntului următor, referinţa mitologică este, ca de obicei, lipită brutal pe adnotarea realistă şi îi conferă acesteia din urmă o solemnitate deosebită, iluminînd, cum a notat cu inspiraţie Grabher, detaliul foamei, ‘a acelei furii prin care foamea devine o dramă’. Gestul damnatului care roade căpăţîna tovarăşului său de suferinţă, gest ce apare la început într-o lumină de oribilă obiectivitate (v. 126), se proiectează, prin referinţa mitologică, pe planul – eroic şi tragic – al pasiunilor fără limite, care se hrănesc din durere şi în caracterul nelimitat al durerii îşi găsesc măsura” (E.A. Panaitescu). “Şi toate cele: în sensul de carne, materie cerebrală etc.; indicaţia generică evită insistenţa pe detaliile macabre şi dezgustătoare, care însă nu lipsesc din textul lui Staţiu” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_22

«‘O, tu, ce dovedeşti aşa semn de ură bestială asupra celui pe care-l mănînci, spune-mi de ce’, i-am zis eu, ‘cu tocmeala ca, dacă îndreptăţit de el te plîngi, aflînd eu cine sînteţi şi-al lui păcat, în lumea de sus să te răsplătesc, dacă nu mi se uscă limba-n gură’» (v. 133-139). Dante îi cere îngrozit păcătosului, dezlănţuit în fapta canibalică, să-şi explice motivele unui asemenea gest monstruos. Totodată îi promite că, dacă ura torţionarului se dovedeşte întemeiată, va aduce la cunoştinţă povestea sa, în lumea muritorilor, de nu-i va secătui înzestrarea poetică. “Faptul că Dante suspendă cîntul acolo unde, în cel următor, se va deschide povestea, că izolează cu mare efect retoric întîmplarea, transformînd-o într-un episod, ţine de maniera sa, deja experimentată cu succes în alte părţi ale poemului şi care ajută aici, întîi de toate, să lege într-un fir continuu diversitatea narativă a eroilor din Cocit, epica trădării” (M. Sansone). “Întîlnirile din acest cînt se dispun simetric, după schema unui chiasm: doi păcătoşi la început, lipiţi unul de celălalt şi muţi; sînt doi fraţi care s-au ucis reciproc (ca Eteocle şi Polynice) şi acum sînt înlănţuiţi pentru eternitate. Apoi unul, fără urechi din cauza frigului, care va vorbi, denunţîndu-i lui Dante, cu dispreţ şi sarcasm, numele altor patru tovarăşi. Aici ieşim din Caina (prima zonă, numită după ucigaşul de frate) pentru a intra în Antenora, unde stau trădătorii de patrie. Şi iată o altă întîlnire, centrală pentru economia cîntului şi cea mai dramatică, reprezentînd vîrful său şi concentrîndu-i semnificaţia: inclusiv acest păcătos, Bocca degli Abati, trădătorul de la Montaperti, va vorbi şi va da, ca precedentul, alte nume, cinci în total, însoţite de scurte şi seci comentarii de dispreţ. La sfîrşit vom găsi alt cuplu, înghesuit în aceeaşi gaură, într-un act care ajunge la extremitatea degradării umane: unul roade, ca un înfometat ce muşcă din pîine, craniul celuilalt. Schema indicată (doi plus cinci, plus unul în centru, plus cinci, plus doi), chiar dacă nu se vede la prima lectură, strînge totuşi cîntul într-o perfectă figură geometrică, scoţîndu-i puternic în relief pe primii doi, personajul central şi pe ultimii doi, adică pe cei care contează cu adevărat în întregul tablou” (Chiavacci Leonardi).

ugolino

Rime aspre şi răguşite (6)

Inf_XXXII_16

«Atunci l-am înhăţat de chică şi-am zis: ‘Va trebui să-mi spui cum te numeşti, sau nu-ţi mai rămîne păr pe cap’. Iar el mie: ‘N-ai decît să-l smulgi tot, nu-ţi voi spune cine-s, nimic nu-ţi voi dezvălui, chiar dacă de-o mie de ori capul mi-l izbeşti’» (v. 97-102). Într-un gest de violenţă extremă, Dante îl apucă de plete pe păcătosul imobilizat în gheaţă şi-l ameninţă cu brutalitate. Celălalt continuă să i se opună sfidător. “Această reacţie a lui Dante, care-l agresează pe adversar, înhăţîndu-l de păr şi spunînd că vrea să i-l smulgă, dacă acela nu-şi dezvăluie numele, este oarecum neprevăzută: alteori şi-a văzut duşmanii pedepsiţi de alte forţe infernale, care devin instrumentul divinităţii: damnaţi, monştri, şerpi etc. Aici devine el însuşi instrumentul imediat al dreptăţii divine. Este evident că putem recunoaşte în altercaţia care de la cuvinte trece repede la fapte un fundal de atitudini şi comportamente proprii societăţii medievale. Cei doi transferă în Infern violenţele inclusiv fizice, care marchează raporturile mereu încordate dintre cei care ţin de orientări politice diferite. Dar Dante se înalţă deasupra situaţiei şi se plasează în postura celui căruia divinitatea i-a încredinţat datoria de-a dezvălui, prin figura exemplară a lui Bocca, la ce consecinţe teribile duce o societate care îşi întemeiază relaţiile pe fraudă şi violenţă. Această societate şi aceşti oameni trebuie repudiaţi cu asprime, şi asupra lor trebuie să ne dorim să cadă dreptatea divină” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_17

«Eu îi răsucisem deja părul în mînă şi-i jumulisem mai multe smocuri, iar el lătra cu ochii-nfipţi în jos, cînd altul a strigat: ‘Ce tot ai, Bocca? nu-ţi ajunge că suni din măsele, dacă nu latri? ce drac te frămîntă?’» (v. 103-108). Dante începe să-i smulgă furios părul din cap osînditului sfidător, care urlă ca un cîine, cînd pe neaşteptate un alt tovarăş de suferinţă i se adresează pe nume şi-l ceartă. “Damnatul asupra căruia se dezlănţuie implacabil şi violent mînia lui Dante îşi exprimă durerea în tonuri animalice; iar asta confirmă intervenţia lui Dante: cel care i se opune nu merită milă fiindcă, după cum i-o spune strigătul, este mai aproape de animale decît de oameni” (T. Di Salvo). “Celălalt damnat, fidel capacităţilor sale morale, trădează şi dezvăluie numele tovarăşului de suferinţă. Păcătoşii nu sînt doar nişte vinovaţi care suferă: de fiecare dată cînd li se oferă prilejul, încep iar să păcătuiască, devin nişte zbiri” (T. Di Salvo). “De la v. 95 (Cară-te aşadar) pînă la 108 avem o serie neîntreruptă de rime aspre, care delimitează cu precizie scena condusă la nivelul de jos al violenţei fizice şi verbale” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXXII_18

«‘De-acum’, am zis, ‘nu vreau să mai vorbeşti, trădător ticălos; fiindcă spre ruşinea ta, voi duce veşti adevărate despre tine’. ‘Cară-te’, a răspuns, ‘şi povesteşte ce vrei; dar să nu ascunzi, de ieşi de-aici, despre acest limbut» (v. 109-114). Dante îşi abandonează prada, mulţumit că i-a aflat numele. Celălalt continuă să se răstească la el, însă, din răzbunare, începe să-i trădeze, la rîndul său, pe colegii înţepeniţi în gheaţa infernală. “Lui Dante, Bocca îi dă două răspunsuri, unul de dispreţ, ca un fel de indiferenţă în care i s-a transformat înfrîngerea, şi unul ca denunţ: cel ce-a trădat trebuie să fie trădat. În această înclinaţie spre turnătorie apare un soi de compensaţie răutăcioasă, pe care Bocca şi-o îngăduie, implicîndu-i în dezvăluire nu doar pe denunţătorul său, ci şi pe alţii care n-au participat la scenă. Aici siguranţa arogantă, încăpăţînarea aspră ale lui Bocca se topesc în mizerabile tentative de satisfacţie, care-i dezvăluie caracterul mărunt. Revolta şi opoziţia lui erau doar aparente, nu substanţiale” (T. Di Salvo).

bocca_degli_abati

Rime aspre şi răguşite (5)

Inf_XXXII_13

«Plîngînd m-a certat: ‘De ce mă calci? dacă nu vii să sporeşti pedeapsa pentru Montaperti, de ce mă loveşti?’. Şi eu: ‘Maestre al meu, acum aşteaptă să scap de-o bănuială cu ăsta; apoi mă vei grăbi cît vei vrea’» (v. 79-84). Osînditul se vaită de lovitura primită, mai ales că – dacă nu reprezintă o sancţiune suplimentară pentru trădarea comisă la Montaperti – e  nemeritată. Dante e intrigat de vorbele auzite şi-i solicită ferm lui Virgiliu să se oprească pentru a limpezi situaţia. “Damnatul pe care Dante l-a lovit cu piciorul este guelful florentin Bocca degli Abati. În bătălia de la Montaperti, a tăiat cu spada mîna purtătorului de drapel din cavaleria florentină, Jacopo Nacca dei Pazzi, contribuind astfel la înfrîngerea concetăţenilor săi” (E.A. Panaitescu). “Situaţia este involuntar grotescă, dar şi îngrozitor de serioasă: trădătorul se trădează pe sine însuşi, ca fiind frămîntat pe dinăuntru de amintirea, transformată în pedeapsă, de la Montaperti: el ar vrea să scape de memorie, să se lepede de ea, însă aceasta revine din trecut şi, prin intermediul celui viu, se transferă către noile generaţii” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_14

«Călăuza s-a oprit, şi eu i-am zis celui care încă mai blestema amarnic: ‘Tu cine eşti, care-i cerţi astfel pe alţii?’. ‘Dar tu cine eşti, care umbli prin Antenora izbind’, a răspuns, ‘obrajii altora că, viu de-ai fi, prea tare s-ar dovedi?’» (v. 85-90). Dante şi Bocca degli Abati încep disputa, fiecare vrînd să afle identitatea celuilalt şi ascunzînd-o pe a sa. “Cîteva elemente din psihologia damnatului necunoscut încep să se precizeze: insultă cu violenţă şi se dovedeşte om impulsiv, nestăpînit (…). Prima interpretare scoate mai bine în evidenţă agresivitatea colerică a damnatului şi subliniază dramatismul ciocnirii. Tehnica altercaţiei este aceeaşi ca la Filippo Argenti; dar aici lucrurile se complică, fiindcă Bocca refuză să se lase recunoscut şi Dante, pentru a-i smulge numele, trebuie să recurgă la un gest de extremă violenţă şi poate că nu şi-ar fi atins ţinta, în ciuda metodelor inchizitoriale, dacă n-ar fi intervenit un element neprevăzut, un alt damnat care deblochează situaţia şi contribuie la deznodămîntul înfruntării” (T. Di Salvo).

Inf_XXXII_15

«‘Sînt viu şi-ţi pot fi de folos’, a fost răspunsul meu, ‘de cauţi faima, să-ţi pun numele între celelalte note ale mele’. Şi el mie: ‘Chiar dimpotrivă mi-e pofta; cară-te aşadar şi nu mă mai necăji, că nu ştii să linguşeşti prin groapa asta!’» (v. 91-96). Dante încearcă să-şi înduplece adversarul, dezvăluindu-i că e viu şi poate duce veşti despre el în lumea muritoare. Bocca urmăreşte, dimpotrivă, să-şi facă uitată proasta faimă de trădător, aşa că îl refuză grosolan. “Cu alte cuvinte: ai comis o greşeală psihologică, crezînd că noi, trădătorii din Antenora, dorim să fim pomeniţi; pe lîngă greşeala că m-ai lovit în cap, pe cînd nu pot reacţiona, nu cunoşti nici legile retorice care susţin un discurs linguşitor, prin care îţi propui să obţii bunăvoinţa cuiva. Replica lui Bocca e sarcastică şi hotărîtă, se încheie cu invitaţia brutală adresată poetului de-a pleca mai încolo” (T. Di Salvo). “În violenţa cu care Bocca refuză să-şi spună numele stă conştiinţa răului pe care l-a făcut. Această cunoaştere nu e totuşi însoţită de remuşcări (Farinata afirmase îngîndurat: pe care poate că prea mult am lovit-o) sau de ruşine (Vanni Fucci roşeşte, cînd se vede descoperit printre hoţi). În sufletul lui Bocca încap doar încăpăţînarea şi refuzul. Gestul brutal al lui Dante se dovedeşte astfel în parte justificat” (E.A. Panaitescu).

bocca