Pedeapsa pentru alchimie (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXIX_16

«Şi călăuza a spus: ‘Eu sînt unul care cobor cu acest om viu din treaptă-n treaptă şi vreau să-i arăt infernul’» (v. 94-96). Virgiliu îi comunică misiunea sa, care este aceea de-a însoţi un om viu prin locul de pierzanie pentru a i-l face cunoscut. “Ca şi în cîntul al XXVIII-lea (v. 46-51), Virgiliu nu doar răspunde în locul discipolului, ci dă informaţii complete legate de prezenţa şi misiunea sa. Tonul e curtenitor, informaţiile sînt esenţiale şi depline, ca un preludiu la conversaţia care se va dezvolta curînd cu doi toscani de o anumită nobleţe, alchimişti şi prin urmare de oarecare distincţie. Şi-au folosit greşit intelectul şi spiritul cercetător: dar Dante nu poate recurge cu ei la tonuri dure şi polemice” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_17

«Atunci s-au desproptit; şi tremurînd fiecare spre mine s-a răsucit, împreună cu alţii care au mai auzit. Bunul maestru s-a lipit de mine, zicînd: ‘Spune-le ce vrei’; şi eu am început, întrucît aşa a vrut: ‘Pentru ca amintirea voastră să nu slăbească, în lumea dintîi a minţilor omeneşti, ci să trăiască sub mulţi sori» (v. 97-105). Păcătoşii s-au desprins şi l-au privit tremurînd de uimire pe Dante, împreună cu alţi osîndiţi care întîmplător au prins de veste. Poetul li se adresează, oferindu-se să ducă veşti despre ei în lumea celor vii, pentru a contribui la păstrarea amintirii lor. “S-au desproptit: cei doi s-au desprins unul de celălalt, pentru a se întoarce şi a-l vedea mai bine pe Dante, puternic impresionaţi de cuvintele lui Virgiliu” (Chiavacci Leonardi). “Vestea că în infern există un om viu apare în faţa celor doi damnaţi ca o hîrtie de turnesol: în sufletul lor ţîşneşte un sentiment complex, contradictoriu (…). Aici cei doi, care se sprijineau reciproc, aproape izbiţi violent de această veste, tremură uluiţi şi înfricoşaţi, oscilează înhăţaţi de un vîrtej care îi secătuieşte. O clipă li se pare că reînvie o realitate pămîntească de care se considerau total şi definitiv desprinşi. Impresia cea mai incisivă se concentrează în acel tremurînd, în care este atît emoţia fizică a celui ce nu se poate ţine pe picioare, cît şi puternica emoţie interioară a celui surprins de vestea care îl înspăimîntă” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_18

«spuneţi-mi cine sînteţi şi din ce neam: pedeapsa voastră hidoasă şi obositoare să nu vă sperie a vă dezvălui’. ‘Eu am fost din Arezzo, iar Albero da Siena’, a răspuns unul, ‘m-a pus pe rug; dar nu dintr-asta am ajuns aici» (v. 106-111). Dante cere să afle identitatea lor, în ciuda pedepsei dizgraţioase pe care o îndură. Unul dintre ei îi răspunde că s-a născut la Arezzo şi-a murit pe rug la Siena, dar din alt motiv decît păcatul pe care-l ispăşeşte aici în infern. “Personajul care vorbeşte este Griffolino d’Arezzo, definit de un vechi comentator, Bombaglioli, ca ‘un mare şi foarte subtil alchimist’. A fost ars pe rug ca eretic, dar motivul real al condamnării sale, petrecute înainte de 1272, a fost, cum el însuşi relatează, faptul că n-a reuşit să-l transforme într-un nou Dedal pe un sienez neghiob şi arogant. ‘Să se remarce – observă Grabher – tonul batjocoritor al acelui m-aş putea ridica…, care nu afirmă nimic în mod sigur, dar pe care Albero îl pricepe ca pe un lucru foarte serios’. Cît priveşte expresia nu l-am făcut Dedal, plină de conotaţii maliţioase, ea ‘persiflează cu fineţea subînţelesurilor prostia acelui om infatuat, care era smucit şi neisprăvit, pe cînd justiţia infailibilă a lui Minos, recunoscută în versul cu care Griffolino îşi încheie solemn povestirea glumeaţă (v. 120), se contrapune justiţiei celui care, ca episcop şi inchizitor, a născocit o acuzaţie de erezie sau de negromanţie pentru a duce la capăt o stupidă răzbunare personală’ (Rossi-Frascino). Contrastul dintre justiţia omenească, prin natura ei imperfectă şi neputincioasă în faţa cuiva care, de pe o poziţie de forţă, îşi propune să săvîrşească sub aparenţa deplinei legalităţi cele mai abominabile abuzuri, şi justiţia divină, care nu comite greşeli, se subliniază puternic în opoziţia celor două hemistihuri ale versului 111” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXIX_19

«Ce-i drept i-am spus în joacă: “M-aş putea ridica zburînd în aer”; iar acela, care era smucit şi neisprăvit» (v. 112-114). Griffolino s-a împrietenit cu Albero da Siena, un neghiob de la care storcea bani, promiţîndu-i în schimb diverse avantaje prin intermediul magiei. Odată i-a spus glumind că ar putea chiar să zboare. “Fenomenul de ‘levitaţie’, sau de înălţare de la pămînt, era tipic pentru arta magiei; de unde acuzaţia celuilalt, pentru a se răzbuna pe batjocura suferită” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIX_20

«a vrut să-i arăt meşteşugul; şi dacă nu l-am făcut Dedal, l-a pus să mă ardă pe unul care-l ţinea ca pe fiu. Dar în ultima bolgie din cele zece, pentru alchimia ce în lume am folosit-o m-a condamnat Minos, ce niciodată nu greşeşte’» (v. 115-120). Întrucît Griffolino n-a reuşit să-l facă pe Albero să zboare, acesta l-a denunţat episcopului, al cărui fiu natural era. Magicianul a fost condamnat la moarte de autoritatea bisericească. “Alchimia, foarte practicată în Evul Mediu şi în care se poate vedea strămoaşa chimiei moderne, pleca de la concepţia că toate metalele, cu excepţia aurului şi a argintului, sînt imperfecte: prin intervenţii oportune ar trebui readuse la perfecţiune şi transformate în aur şi argint. Dacă experimentele erau făcute dezinteresat, lucrul era considerat permis: păcatul apărea atunci cînd alchimistul încerca să dea de crezut că este aur ceea ce nu era” (T. Di Salvo). “Aceasta artă – care la nivel ştiinţific includea autori iluştri – era foarte răspîndită pe vremea lui Dante şi considerată ca înşelătorie de către Biserică (într-o bulă a lui Ioan al XXII-lea alchimiştii sînt declaraţi vinovaţi de crimine falsi). Sfîntul Toma admite – ca o pură teorie – că alchimiştii pot să obţină aur curat, situaţie în care n-ar fi ilicit să-l vîndă ca atare. Dar o asemenea posibilitate – evident teoretică – nu este consemnată în textul lui Dante, care îi condamnă pe alchimişti ca falsificatori” (Chiavacci Leonardi).

icar-dedal

Advertisements