Pedeapsa pentru alchimie (7)

Inf_XXIX_21

«Şi eu i-am spus poetului: ‘A mai fost vreodată aşa lume înfumurată ca aceea sieneză? Fireşte că nici măcar aceea franceză!’. La care celălalt lepros care m-a auzit a răspuns la vorba mea: ‘Să nu-l pui la socoteală pe Stricca, de-a ştiut face cheltuieli măsurate» (v. 121-126). Dante se miră în faţa lui Virgiliu de îngîmfarea sienezilor, care o întrece chiar şi pe cea a francezilor. Alt păcătos intervine ironic şi-l îndeamnă să nu-l socotească pe Stricca, cel care şi-a ştiut cheltui banii cu multă grijă. “Prima replică polemică reia atmosfera luptelor mari şi mici care au împărţit Comunele şi adesea lăsau loc judecăţilor sumare sau prejudecăţilor transformate în expresii tipice, de generalizare, transmise de la o generaţie la alta. Aşa şi aici: dacă Albero da Siena era un neghiob megaloman, la fel de îngîmfaţi trebuie să fie consideraţi toţi sienezii. A doua replică, şi ea polemică, împotriva francezilor, s-a născut poate din zvonurile care îi descriau pe negustorii francezi, şi în special moda şi îmbrăcămintea lor, care în ochii florentinilor apăreau ca semne de vanitate şi inutilitate” (T. Di Salvo). “Stricca din familia Salimbeni: despre el se spune ironic că a ştiut cheltui cu măsură, dar se înţelege în subtext că a fost un delapidator de bogăţii” (T. Di Salvo).

Inf_XXIX_22

«şi pe Niccolò, care obiceiul bogat al cuişoarelor l-a descoperit în grădina unde asemenea sămînţă se prinde; şi fără ceata în care Caccia d’Ascian şi-a împrăştiat via şi moşia, iar Abbagliato deşteptăciunea şi-a arătat-o» (v. 127-132). Damnatul enumeră alţi contemporani care s-au remarcat prin nesăbuinţa cheltuielilor înfumurate. “Sienezii amintiţi de Capocchio sînt Stricca dei Salimbeni (sau după alţii dei Tolomei), Niccolò dei Salimbeni (sau dei Bonsignori), al cărui merit suprem ar fi fost, cum insinuează damnatul, că a răspîndit la Siena obiceiul de-a condimenta mîncarea folosind cuişoare, Caccia d’Asciano degli Scialenghi, care şi-a risipit bogăţiile funciare (via şi moşia) pentru a-şi întreţine mărinimia vanitoasă, şi Bartolomeo dei Folcacchieri, zis l’Abbagliato (Orbitul); au ţinut cu toţii de ceata ‘cheltuitorilor’ şi a ‘petrecăreţilor’, ce s-a constituit la Siena în a doua jumătate a secolului al XIII-lea” (E.A. Panaitescu). “Niccolò dei Salimbeni sau dei Bonsignori: Dante îi atribuie mai mult vina decît meritul că a introdus folosirea cuişoarelor pentru condimentarea vînatului; cuişoarele erau pe-atunci marfă rară, veneau din Orient şi erau foarte scumpe” (T. Di Salvo). “Ceata: este celebra ceată numită godereccia sau spendereccia, formată la Siena pe vremea lui Dante de un grup de doisprezece tineri foarte bogaţi, care ‘şi-au pus în bani toate averile lor, au făcut o acumulare de două sute de mii de ducaţi, şi pe aceştia după douăzeci de luni, trăind foarte somptuos şi mereu în bună tovărăşie… i-au cheltuit’ (Vellutello)” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXIX_23

«Dar ca să ştii cine te aprobă împotriva sienezilor, îndreaptă-ţi ochiul spre mine, încît faţa mea să-ţi răspundă: o să vezi că sînt umbra lui Capocchio, de-am falsificat metalele cu alchimia: şi trebuie să-ţi aminteşti, dacă bine te văd, ce mare maimuţă a naturii fost-am» (v. 133-139). Apoi vorbitorul îi atrage călătorului atenţia asupra sa. Este Capocchio (unii comentatori afirmă că a fost chiar coleg de studii cu Dante), un alchimist falsificator de metale, mare specialist în imitarea calităţilor naturii. “Despre Capocchio, probabil florentin, comentatorul l’Ottimo scrie că a fost ‘un foarte subtil alchimist şi întrucît practicînd la Siena această alchimie, a fost ars, se arată ura lui împotriva sienezilor’ (…). ‘Capocchio este – cum bine a văzut Gallardo – unul dintre acele spirite îndemînatice, cu fire ciudată, inconstant, ironic în polemică şi ironic faţă de sine însuşi (să remarcăm acel mare maimuţă cu care îşi încheie discursul), pe care Dante le aprecia. E plin de umori, variat şi ironic în discursul său, ingenios în răsucirea frazei, fără cuvinte prea căutate, capabil să scoată în evidenţă detaliile importante’” (E.A. Panaitescu). “Capocchio nu-şi propune să lovească Siena, după cum n-are intenţia să-i pună sub acuzare pe locuitorii veseli ai cetăţii; ca un bun oportunist, isteţ şi muşcător, vrea doar să-şi cîştige simpatia şi solidaritatea lui Dante; l-a auzit vorbindu-i de rău pe sienezi şi vrea să-i ţină isonul: la el nu apare nici o formă de resentiment, nu e indignat împotriva nimănui, ba chiar se pare că Stricca şi Abbagliato îi stimulează verva ironică, pe un fond de naturală simpatie umană şi că simte o afinitate sinceră pînă şi pentru ceata veselă care şi-a petrecut viaţa în bună-dispoziţie. Această simpatie, această complicitate secretă, împreună cu dorinţa de-a oferi, într-o schiţă eficient realistă, imaginea unei cetăţi risipitoare şi petrecăreţe, îi solicită încă o dată fantezia lui Dante, atît de capricioasă în acest cînt, pînă la a-i da frîu liber, în concluzia discursului lui Capocchio, într-un joc lingvistic care se extinde în ciudăţenia rimelor formate cu –occhio şi –imia, care după cum observă inspirat Momigliano, ‘imită cumva zvîcnetele şi pozele groteşti ale falsificatorului de oameni, zîmbetul şi inteligenţa care le însoţesc’” (Mariani). “Mare maimuţă a naturii: abil imitator al naturii, adică falsificator; maimuţa era exemplul clasic, în literatură, al imitaţiei. Aşa cum maimuţa se distrează să imite ceea ce fac oamenii – observă Guido da Pisa –, la fel Capocchio se distra să imite, în producerea metalelor, operele naturii. Aici se înţelege totuşi o imitaţie făcută cu rea-credinţă, pentru a înşela, fiindcă altfel n-ar avea sens pedepsirea în a zecea bolgie. (…) Cîntul se încheie brusc la această replică, am zice fără coborîrea cortinei. Întîlnirea cu cei doi alchimişti, figuri mediocre, are rolul unui prolog, în ton minor, pentru scena din bolgia a zecea care îşi va avea adevăratul centru dramatic în cîntul următor” (Chiavacci Leonardi).

citta

Advertisements