O chelfăneală (1)

by Laszlo Alexandru

Cercul al optulea, a zecea bolgie. Falsificatorii. Spiriduşul Gianni Schicchi. Myrrha cea incestuoasă. Meşterul Adam, hidropicul care visează o gură de apă. O păruială infernală.

Inf_XXX_1

«Pe vremea cînd Iunona era furioasă, pentru Semele, împotriva neamului teban, cum a arătat-o în ambele dăţi, Atamante a devenit aşa nebun că, văzîndu-şi nevasta cu cei doi copii mergînd încărcată de fiecare mînă, a strigat: ‘Să întindem laţul ca să prind leoaica şi puii la strîmtoare’; şi-apoi şi-a lungit ghearele nemiloase, înhăţîndu-l pe unul cu numele Learco şi l-a dat de-a berbeleacul şi l-a izbit de-un bolovan; iar ea s-a înecat cu cealaltă povară» (v. 1-12). Cîntul debutează cu două întîmplări de violenţă extremă din antichitatea literară, care sînt comparate cu situaţia văzută de Dante în a zecea bolgie. După cum povesteşte Ovidiu, zeiţa Iunona a fost furioasă de gelozie pe Semele. Atunci s-a răzbunat inclusiv pe regele Atamante, căruia i-a luat minţile, încît acesta şi-a confundat soţia şi copiii cu o leoaică şi puii săi, ucigîndu-i furibund. “Episodul la care se referă Dante aici provine din Metamorfoze (IV şi XIII) de Ovidiu: pe poetul latin l-a interesat întîmplarea ca exemplu de transformare a omului; Dante, în schimb, a subliniat dramatismul nebuniei care întunecă mintea unui tată şi îl transformă într-o fiară inconştientă şi dezlănţuită. Nucleul iniţial stă în mitul uneia dintre obişnuitele trădări conjugale ale lui Jupiter, care dezlănţuie gelozia Iunonei, pe cît de puternică, pe atît de crudă. Împotriva familiei Semelei, fiica lui Cadmos devenită amanta lui Jupiter, Iunona intervine răzbunătoare şi-i întunecă minţile lui Atamante, însurat cu Ino, sora Semelei; în timp ce aceasta din urmă a pierit arsă, Atamante şi-a ucis soţia şi copiii, pe care într-un acces de nebunie i-a crezut o leoaică şi puii de leu. Acestea sînt ambele dăţi la care se referă Dante: moartea Semelei şi asasinarea familiei lui Atamante. Se pot face referiri şi la alte ocazii în care tebanii au fost loviţi şi pedepsiţi de zei. În această variantă una e altra fiata înseamnă ‘de mai multe ori’” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_2

«Iar cînd soarta a dus la prăbuşire înfumurarea troienilor, ce îndrăznea orice, încît odată cu regatul s-a prăbuşit şi regele, Hecuba îndurerată, mizeră şi înrobită, după ce-a văzut-o pe Polixena moartă, iar pe Polidor pe ţărmul mării l-a găsit, sfîşiată, nebună a lătrat ca un cîine; în asemenea hal i-a sucit durerea minţile» (v. 13-21). După destrămarea puterii troienilor, Hecuba nu doar că a rămas fără tron, ci şi-a văzut şi copiii morţi, încît a înnebunit pornind să latre de durere. “Regina este văzută în momentul cînd, după ce şi-a pierdut puterea regală, rămîne doar o soţie şi o mamă care, rînd pe rînd, se vede lipsită de soţ şi de copii: o fiică ucisă pe rug, un fiu, cel mai tînăr şi neajutorat, ucis şi aruncat pe malul mării, fac din fosta regină o biată femeie a cărei suferinţă Dante o scoate în evidenţă, după cum spune şi enumeraţia de adjective care o însoţesc într-o anumită progresie: îndurerată, mizeră, înrobită, sfîşiată, nebună. Episodul culminează în ultimul adjectiv, care-şi găseşte expresia vocală în lătratul unei căţele rănite. Fără îndoială episodul poartă semnul priceputei dozări literare a părţilor componente, iar tensiunea rezultă dintr-o reprezentare bine calculată. Dar este o literatură fireşte nu bazată pe fluenţa superficială şi verbală, ca la Ovidiu, ci concentrată nervos în identificarea expresiilor ce conţin sentimente energice şi vigoare de concepţie” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_3

«Dar nu s-au văzut furioşi nici la Teba, nici la Troia, cu atîta cruzime rupînd animale şi oameni, cum am văzut eu două umbre palide şi despuiate, care alergau muşcînd ca porcul scăpat din coteţ. Una l-a ajuns pe Capocchio şi de nodul cefei l-a înhăţat, smucindu-l de i-a tîrşîit burta pe străfundul pietros.» (v. 22-30). Două poveşti de atrocitate antică, pentru a corespunde celor două spirite furibunde zărite de Dante, care năvălesc sfîşiindu-i pe falsificatorii zăcînd neputincioşi în bolgia a zecea. Unul îşi înfige colţii şi ghearele în păcătosul cu care poetul tocmai s-a întreţinut ironic: îl tîrăşte după sine, izbindu-l cu burta de stîncile de pe jos. “Exemplele mitologice despre Atamante şi Hecuba, tratate în stilul ‘înalt’, tipic pentru compoziţiile care pentru Dante aparţineau genului ‘tragic’, introduc o realitate plebee şi dezgustătoare, exprimată sintetic, cu neobişnuită vigoare, în versul 27. Criticii au încercat în diverse moduri să justifice sau măcar să atenueze ceea ce în ochii lor părea nejustificabil, diferenţa de ton dintre cele şapte terţine ale debutului – în care tema nebuniei umane este proiectată, filtrată prin intermediul literaturii clasice, într-un timp atît de îndepărtat încît pare ferm, ireal – şi reprezentarea, de o brutală evidenţă istorică şi desfăşurată în formele stilului ‘comic’, a spectacolului care i se oferă lui Dante, prin năvălirea, în pacea putredă a bolgiei a zecea, a celor doi damnaţi care şi-au falsificat persoana conferindu-i forma altcuiva. Pentru Sanguineti însă această diferenţă tonală nu trebuie să fie nici justificată, nici atenuată, ci ‘observată şi păstrată în discursul exegetic: fractura care desparte figura lui Atamante şi a Hecubei de cele două umbre palide şi despuiate trebuie percepută ca o izbucnire indispensabilă pentru articularea povestirii, în toată intensitatea ei dramatică’”. (E.A. Panaitescu). “Dante clarifică aici motivul prezenţei celor două exemple cu Atamante şi Hecuba: la fel ca ei, înnebuniţi şi dezumanizaţi, sînt falsificatorii de oameni pe care-i întîlneşte acum; nu neapărat nebuni, ci animalizaţi; ceea ce-i apropie pe falsificatori de cele două personaje clasice e tocmai manifestarea turbării violente şi furioase, asemănătoare cu exprimarea nebuniei” (T. Di Salvo). “Acum e limpede trecerea stilistică de la cele două terţine precedente spre noua situaţie, evident ‘comică’, definită prin expresii vulgare sau plebee. Violenţa situaţiei se descarcă toată asupra cuvintelor şi îndepărtează de noi orice element de participare sadică la suferinţă: viziunea se concentrează nu pe un suflet, ci pe un material inert, care este înhăţat cu colţii şi smucit şi tîrşîit pe stîncile care devin grotesc o răzătoare” (T. Di Salvo).

falsificatori

Advertisements