O chelfăneală (2)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXX_4

«Şi aretinul, care a rămas tremurînd, mi-a spus: ‘Acel spiriduş e Gianni Schicchi şi umblă furios nenorocind pe alţii’. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘de celălalt nu şi-ar înfige dinţii-n tine, nu-ţi fie greu şi spune-mi cine-i, înainte să dispară’. Şi el mie: ‘Acela-i duhul vechi al Mirrei nemernice, care i-a devenit tatălui ei, în pofida dreptei iubiri, amantă» (v. 31-39). Griffolino d’Arezzo îl lămureşte înspăimîntat pe Dante despre identitatea celor două stafii care cutreieră furibund prin bolgie, brutalizîndu-i pe ceilalţi osîndiţi. “Gianni Schicchi, din familia Cavalcanti, a murit înainte de 1280. E printre falsificatori pentru că s-a deghizat în muribundul Buoso Donati şi i-a dictat testamentul, în numele celuilalt, prin complicitate cu o rudă a lui Buoso, căreia i-a lăsat toate averile acestuia; pentru sine, ca tarif, şi-a lăsat o catîrcă sau o iapă. Un fapt de cronică florentină măruntă, pe care Dante îl plasează în ansamblul concepţiei care unifică istoria şi cronica, în orice eveniment mic sau mare văzînd un semn al prezenţei divine, fie respectate şi urmate, fie contestate şi încălcate. Dacă n-ar fi astfel, poemul ar reprezenta doar, cum l-a definit Lamartine, ‘o cronică florentină’, un fel de gazetă a cetăţii, gata să adune bîrfele şi micile manevre, chiar şi pe acelea ale unui viclean ca Schicchi, abil în falsificarea oamenilor” (T. Di Salvo). “Myrrha, fiica lui Cinyras, regele Ciprului, îndrăgostită de tatăl ei, prefăcîndu-se a fi altă femeie, a avut cu el raporturi incestuoase. Se află în bolgia a zecea tocmai ca o contrafăcătoare de oameni” (T. Di Salvo). “Lîngă personajul din cronicile vremurilor sale, Dante plasează aici, ca de multe ori (…) un personaj din antichitatea clasică, derivat dintr-o tradiţie poetică ilustră. Aceste comparaţii între figuri ţinînd de conteste istorice cu totul diferite sînt tipice, deşi nu exclusive, pentru cultura medievală. În Comedie ele reflectă egalitatea, în faţa tribunalului lui Dumnezeu, unde numai valorile etice se dovedesc a fi reale, de la omul măreţ (personaj mitologic sau istoric, înnobilat de prezentarea împodobită a anticilor) pînă la meschinul protagonist al întîmplărilor din cetate, nedemne să se înalţe la demnitate istorică sau legendară” (E.A. Panaitescu).

gianni_schicchi

Inf_XXX_5

«Astfel ajuns-a cu el să păcătuiască, falsificînd forma altcuiva, cum şi celălalt ce se duce-ncolo s-a dat, pentru a-şi cîştiga femela din turmă, deghizat în Buoso Donati, făcîndu-şi testament legal’. Şi după ce-au trecut cei doi turbaţi pe care mi-am ţinut ochii, i-am întors spre alţi nefericiţi» (v. 40-48). Myrrha a preacurvit cu propriul ei tată, fiind deghizată într-o altă femeie. (Tocmai din acest motiv se află ea nu în al doilea cerc al Infernului, alături de desfrînaţi, ci în al optulea cerc, printre falsificatorii de persoane.) Gianni Schicchi şi-a luat înfăţişarea muribundului Buoso Donati pentru a-i falsifica testamentul. “Evitînd să insiste pe aspectele comice ale episodului, Dante pare dinadins că vrea să înalţe tonul enumerării sale sobre într-o serie de artificii concentrate pe un spaţiu restrîns” (Bigi).

gianni_schicchi2

Inf_XXX_6

«Eu am văzut pe unul, făcut ca o cobză, de-ar fi avut pîntecul tăiat de restul, care la om se bifurcă. Hidropizia grea, care umflă membrele cu umoare rea, încît chipul nu mai seamănă cu burta, îl făcea să stea cu gura deschisă, ca ofticosul care de sete ţine-o buză pe bărbie, iar cealaltă în sus o răsuceşte» (v. 49-57). Dante îşi întoarce privirile în altă parte, spre o prezenţă diformă, umflată şi înţepenită din cauza hidropiziei, a acumulării maladive de lichide în organismul său. “Spre deosebire de Gianni Schicchi şi Myrrha, personaje tipice, exemple de păcătoşi a căror funcţie poetică se epuizează după ce i-au propus călătorului consecinţele propriilor păcate, meşterul Adam, protagonistul episodului care începe aici, are o viaţă interioară foarte bogată şi complexă. Dar înainte de a-l pune să vorbească – iar în vorbele lui trecerea de la patetism la cruzime, de la fineţea sentimentului la cearta grosolană şi crudă vor dovedi o extremă mobilitate a stărilor sufleteşti – Poetul ni-l prezintă în aspectul său exterior grotesc, neverosimil, în nemişcarea ce constituie premisa necesară a degradării lui pînă la nivelul de obiect. Ceea ce atrage atenţia lui Dante nu este de fapt componenta umană a păcătosului pe care-l are în faţa sa (nu s-ar putea găsi o expresie mai ştearsă şi impersonală: eu am văzut pe unul…; aici pronumele la persoana întîi exprimă viaţa, resursa oricărei experienţe şi judecăţi, pe cînd pronumele nedefinit anunţă deja anonimatul obiectului, pierderea oricărei individualităţi), ci raportul care se poate institui între o parte din trupul damnatului şi un obiect proeminent. Cobza, dacă are în aspectul burţii meşterului Adam o copie perfectă, în ce priveşte aspectul său geometric, se leagă, printr-o asociere de imagini, de o lume veselă şi lipsită de griji (lumea cetelor petrecăreţe, a cîntecelor, a dansurilor) care, contrastînd în mod strident cu întunecata atmosferă infernală, face mai sinistră şi feroce analiza minuţioasă a Poetului. Imaginea cobzei se arată totuşi potrivită doar în limitele unei prime aproximări. Iată aşadar că Dante are grijă s-o corecteze printr-o propoziţie ipotetică, în care apare, ca o perifrază (restul care la om se bifurcă), ceva (restul) care ar putea să-i contrazică valabilitatea. Dante analizează, ezită: are în faţa lui un obiect ciudat, nemaivăzut pînă atunci, imposibil de clasificat. Fără îndoială este încă un obiect, dar ceva din el te duce cu gîndul la un om. Apoi, dintr-o dată, îşi dă seama că acest obiect, acest instrument muzical, curbura acestei cobze conţin un început de viaţă. Lucrul neînsufleţit din versul 49 (unul) devine om în versul 55, dar viaţa încă este o ficţiune, o aparenţă; Poetul mai are încă dreptul de-a se îndoi: cel care îi stă în faţă are atitudinea unui om viu, însă apare imobilizat” (E.A. Panaitescu).

Advertisements