O chelfăneală (5)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXX_13

«Şi unul dintre ei, care poate s-a supărat că a fost numit aşa hidos, cu pumnul i-a izbit burdihanul. Ăsta a sunat ca toba mare; iar meşterul Adam i-a pleznit mutra cu braţul, care a părut la fel de pietros» (v. 100-105). Jignit de tonul dispreţuitor al fanfaronului, grecul Sinon îl loveşte cu pumnul, la care celălalt răspunde cu o scatoalcă viguroasă. “Observaţia legată de pielea dură şi întinsă care, lovită, răsună ca toba, e ştiinţific exactă, şi Dante a dedus-o din textul lui Bartolomeo Anglico, cel care vorbind despre hidropizie, care amplifică şi încoardă pielea burţii, subliniază că aceasta, lovită, răsună ca un timpan. Împrejurarea coboară acum de la tema nostalgiei, care mîngîie dulcile peisaje traversate de ape limpezi, şi devine crudă: ne îndreptăm spre vulgaritatea încăierării” (T. Di Salvo).

maestro_adamo4

Inf_XXX_14

«zicîndu-i: ‘Şi dacă mi-e luată mişcarea-n membrele greoaie, pentru aşa meşteşug mi-e braţul zvelt’. La care celălalt a răspuns: ‘pe cînd mergeai la rug, nu-l aveai aşa de ager: dar ca acuma şi mai ceva pe cînd măsluiai banii’» (v. 106-111). După violenţa fizică se trece la înfruntarea verbală. Meşterul Adam se făleşte cu dibăcia mîinii sale, în măsură să pedepsească obrăznicia. Sinon îl asigură că ea era mai puţin iscusită atunci cînd, mergînd spre rug, era legată la spate; însă era incontestabil pricepută la potlogăria contrafacerii banilor. “Meşterul Adam îşi revendică printr-un fel de orgoliu plebeu (tocmai el, care se arătase plin de demnitate şi se lăsase pe seama unei evocări lirice a zonei Casentino) calitatea de mare bătăuş. Iese la iveală vulgaritatea esenţială a personajului, care nu degeaba se află în infern, printre damnaţii cu cel mai grav păcat, acea vulgaritate pe care o ascunsese în spatele frazelor artificiale şi al expresiilor nobile, construite cu o expertă abilitate literară” (T. Di Salvo). “Pe planul replicii (un modul literar-retoric de care s-a slujit pe larg literatura comic-realistă de care aparţine acest episod), Sinon răstoarnă acuzaţia, cu răutatea celui care îşi caută victoria depăşindu-şi adversarul în vulgaritate, aducîndu-l la propriul său nivel, unde se crede mai dibaci şi unde calitatea de meşter a celuilalt este răsucită şi persiflată. Discursul lui Sinon, rapid şi incisiv, vulgar dar eficient, se încheie astfel: e limpede, cum o dovedeşte pumnul cu care m-ai lovit, că încă eşti ager: aici mă declar învins; dar erai şi mai ager odinioară, cînd falsificai monezile, vină care acum te-a obligat la nemişcare, la condiţia mizerabilă în care te găseşti. Aşadar nu mai face pe înfumuratul: eşti un nenorocit ca noi toţi” (T. Di Salvo). “Gesturile sînt urmate acum de cuvinte, care par tot atîtea lovituri: începe aici la tenzone, disputa între cei doi, care nu întîmplător readuce în minte disputele din poezia realistă populară, în general, şi pe cea a lui Dante însuşi cu Forese, în special, la fel de îmbibate de vulgaritate şi cruzime. Este vorba despre un gen retoric, care pretindea o considerabilă măiestrie asupra versificaţiei şi a limbii. Nici vorbă de neglijenţă, această ceartă finală îşi menţine, într-un registru opus celui iniţial, înalta concentrare stilistică, proprie întregului cînt” (Chiavacci Leonardi). “Dar ca acuma şi mai ceva: terţina este o capodoperă a artei de-a scrie o tenzone, care trebuie să pornească, în riposta ei, de la replica precedentă” (Chiavacci Leonardi).

Inf_XXX_15

«Şi hidropicul: ‘Asta-i drept; dar n-ai fost aşa martor drept cînd te-au întrebat ce-i drept la Troia’. ‘Dacă eu am zis o vorbă falsă, tu ai falsificat bănetul’, a zis Sinon; ‘eu sînt aici pentru o greşeală, tu pentru mai multe decît dracii!’. ‘Să nu uiţi, sperjurule, de cal’, a răspuns ăla cu burta umflată; ‘să-ţi crape obrazul că toate lumea ştie!’» (v. 112-120). Meşterul îi reproşează minciunile de la Troia. Grecul îi răspunde prin argumente de cantitate: el a greşit odată, celălalt de nenumărate ori. Calpuzanul îi ripostează că prevalează calitatea fărădelegilor: sperjurul comis de grec e cunoscut de lumea întreagă, de-a lungul secolelor.  “Altercaţia dintre meşterul Adam – degradat, în această a doua manifestare a lui, din bogatul umanism ce-i caracterizase discursul adresat celor doi poeţi – şi Sinon se dezvoltă foarte rapid, ‘cu ritmul comediei antice… Toată scena este concepută în gustul literaturii «realiste», unde cinismului situaţiei afective îi corespunde, pe plan formal, coloratura caricaturală şi hiperbolică a limbajului şi a stilului’ (Sapegno). Pentru Bigi totuşi nu se poate vorbi, în legătură cu acest episod, de o prevalenţă a stilului realist asupra celui ilustru: ‘Sîntem… în faţa unui stil care nu e doar realist şi nici doar ilustru; ci este noul stil al Comediei, totodată realist şi ilustru, sau mai exact în faţa unei încarnări deosebite, prin care Poetul, în timp ce reprezintă cu o adeziune precisă şi concretă, ba chiar şi în atracţia tulbure pe care o poate exercita, concursul de mojicii dintre cei doi damnaţi, totodată ne transmite că acea desfăşurare de vorbărie răutăcioasă şi mînioasă se încadrează în schemele solemne ale judecăţii divine, se transformă aşadar într-o formă de pedeapsă exemplară impusă de Dumnezeu unei inteligenţe şi unei patimi iremediabil degradate în ticăloşie’” (E.A. Panaitescu). “Meşterul Adam nu pierde vremea să contrazică lucrurile evidente, ci se foloseşte de ele pentru a scoate în evidenţă falsitatea celuilalt, cu o vie abilitate dialectică. Să se observe repetiţia lui drept, cu diverse funcţii gramaticale (adverb, adjectiv, substantiv), în fiecare din cele trei versuri” (Chiavacci Leonardi).

maestro_adamo3

Advertisements