O chelfăneală (6)

by Laszlo Alexandru

Inf_XXX_16

«Ba ţie să-ţi crape limba de sete’, a zis grecul, ‘şi apa putredă să-ţi înfoaie burta cît gardul în faţa ochilor!’. Atuncea calpuzanul: ‘Ţi se desfoaie gura de vorbe ca-ndeobşte; că de mie mi-e sete şi borhotul mă umflă, tu eşti ars la vintre şi capul de durere îţi plezneşte; ca să lingi oglinda lui Narcis nu ţi-ar trebui îndemnuri multe’» (v. 121-129). După rivalitatea în jurul gravităţii păcatelor săvîrşite, se trece la insultele personale. “Fazele duelului verbal dintre cei doi falsificatori – în care formele şi termenii duelului cavaleresc sînt inversate, după cum a subliniat Mattalia – marchează etapele unei progresive tociri a inteligenţei, drept care de la reproşul avînd ca obiect defectele morale ale adversarului se trece la insulta destinată să ridiculizeze aspectul său fizic. De Sanctis observase deja această depăşire a ideii de către cuvînt şi a cuvîntului de către gest, care e caracteristică episodului: ‘Sinon şi meşterul Adam îşi aruncă pumni şi mîrlănii cu seriozitatea cu care doi medici rivalizează în jurul unei flebotomii… Adăugaţi jocurile de cuvinte, cînd unul neştiind să răspundă afirmaţiei, se leagă de vorbe şi acel răspuns la o observaţie îndreptăţită printr-o obrăznicie şi-un pumn’” (E.A. Panaitescu). “Literară este amintirea lui Narcis, vulgar, din limbajul ‘comic’, este linsul: pe această suprapunere de nobleţe expresivă, retoric susţinută, şi de aporturi şi semnale din literatura comic-realistă se construieşte cîntul, cum arată chiar şi o rapidă examinare a amestecului lingvistic. Episodul reprezintă pe plan stilistic întîlnirea-ciocnirea dintre un om de cultură care treptat s-a vulgarizat, după cum dovedeşte prezenţa lui în infern, şi unul lipsit de cultură, vulgar în limbaj, dar viclean şi fără limite de aroganţă şi lăudăroşenie. Din această încrucişare apare în cadrul cîntului alternanţa, fie şi la distanţe mici, a tonurilor nobile şi căutate cu cele grosolane şi elementare” (T. Di Salvo). “Narcis: tînărul din mitul autocontemplării distrugătoare; oglindindu-se în suprafaţa limpede a apei, s-a îndrăgostit de propria sa imagine şi a vrut s-o sărute; s-a înecat. Aici trimiterea la apa-oglindă nu indică doar setea insuportabilă a damnatului (ar linge ca un cîine apa), ci ironizează imaginea deformată şi hidoasă a falsificatorului” (T. Di Salvo).

Inf_XXX_17

«Stăteam înţepenit să-i ascult, cînd maestrul mi-a spus: ‘Bagă de seamă! încă puţin şi ne certăm’. Cînd l-am auzit vorbindu-mi cu mînie, m-am întors spre el cu asemenea ruşine, că încă prin memorie mi se-nvîrte» (v. 130-135). Dante priveşte captivat disputa dintre cei doi păcătoşi, însă Virgiliu (simbolul raţiunii) îl admonestează cu brutalitate. Protagonistul e cuprins de-un mare sentiment de ruşine. “O clipă, Dante a stat lîngă cei doi damnaţi şi nu le-a remarcat vulgaritatea, aproape fascinat de replicile amuzante; o clipă, cum se întîmplă cînd slăbim chingile inhibitoare ale moralei şi ale vigilenţei, el a aderat la aşa ceva; iar Virgiliu, raţiunea care este şi raţiune morală, îi reaminteşte cu putere, aproape furios, datoria sa. Şi a fost într-adevăr binevenită acea lecţie dacă, după atîta vreme, încă mai persistă în el sentimentul de ruşine şi-i stîrneşte remuşcări” (T. Di Salvo). “Virgiliu l-a smuls pe neaşteptate pe discipolul său din contemplarea vitalităţii desfrînate – comică în aparenţă, dar în profunzime caracteristică unei stări de absolută disperare –, manifestată prin cuvinte şi gesturi de către cei doi falsificatori, îndreptînd asfel cîntul spre un deznodămînt cathartic, spre moralizarea ce-şi găseşte, în fermitatea unui vers devenit proverbial (fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic), propria sa expresie solemnă şi realizată. După ce-a aderat pe deplin la viaţă, fără a refuza nici un aspect al realităţii, pe cît de abjectă ar părea, sufletul îşi reia dialogul cu sine însuşi, cu acea parte din sine care îl călăuzeşte (raţiunea)” (E.A. Panaitescu).

falsificatori3

Inf_XXX_18

«Cum e omul ce-şi visează necazul, care visînd doreşte să fie totul un vis şi năzuieşte să nu fie ceea ce este, aşa m-am făcut eu, neputînd vorbi, că doream să mă scuz şi totuşi mă scuzam, dar nu mă credeam în stare» (v. 136-141). Cel care se visează lovit de un necaz mai speră, în timp ce visează, ca totul să rămînă doar vis. La fel şi protagonistul ezită între dorinţa de a-şi cere iertare şi neputinţa fizică de-a o face, din pricina emoţiei excesive. “Imaginea visătorului, foarte fericită, întrucît redă cu limpezime o complicată formulă mentală, reia şi fixează tonul de preţiozitate stilistică a întregii pagini, transportată de această dată în planul unei inteligenţe pure şi lucide” (Sapegno).

Inf_XXX_19

«‘O greşeală mai mare e spălată cu o ruşine mai mică’, a zis maestrul, ‘decît a fost a ta; aşadar de orice tristeţe te leapădă. Şi ţine seama să-ţi fiu mereu alături, dacă se mai întîmplă vreodată ca soarta să te împingă unde se află oameni de teapa asta: fiindcă să tragi cu urechea la aşa ceva e tare josnic’» (v. 142-148). Virgiliu îi înţelege regretul şi i-l acceptă. Dar îl îndeamnă să nu se mai abată de la datoriile raţiunii, căci a asista la asemenea ciorovăieli vulgare ne împiedică de la drumul spre înălţimi. “Intervenţia lui Virgiliu urmăreşte să repună toate lucrurile la locul lor, care pentru el, ca şi pentru filosofia medievală, se află totdeauna la mijloc, se bazează pe echilibru şi respinge lipsa de măsură” (T. Di Salvo). “Lecţia pe care o deduce din acest episod Virgiliu nu implică refuzul realităţii, fie şi vulgare sau meschine: este o reafirmare viguroasă şi fermă a superiorităţii raţiunii şi a moralei: trebuie să străbatem impurităţile (şi Dante parcurge infernul) cu suflet curat şi vigilent, să traversăm potecile întunecate ale lipsei de corectitudine şi ale vulgarităţii, fără să ne murdărim şi rămînînd mereu fideli faţă de călăuza raţiunii; oricum, să respingem orice complăcere, orice participare implicită. Nu este creştin adevărat cel care neagă păcatul, ci acela care, cunoscîndu-l, îl domină şi trece mai departe spre a ajunge într-o altă lume. Aceasta este lecţia pe care Dante o învaţă nu doar din altercaţia dintre meşterul Adam şi Sinon, ci din toată expediţia în Malebolge” (T. Di Salvo).

falsificatori4

Advertisements