Întîlnirea cu giganţii (1)

Cercul al optulea, a zecea bolgie. Giganţii din prăpastie. Nimrod cel neghiob. Fialte cel trufaş. Ajutorul dat de Anteu.

Inf_XXXI_1

«Aceeaşi limbă mai întîi m-a muşcat, încît mi-a îmbujorat unul şi celălalt obraz, iar apoi mi-a redat leacul: aşa aud eu că obişnuia lancea lui Ahile şi a tatălui său să fie motiv mai întîi de dureroasă şi apoi de bună faptă» (v. 1-6). Mustrarea şi lauda lui Virgiliu, de la sfîrşitul cîntului anterior – cînd Dante se oprise plin de curiozitate să asculte cearta grosolană dintre falsificatori – au avut un dublu efect asupra poetului, la fel ca lancea lui Ahile, care rănea şi vindeca totodată. “Deschiderea cîntului se înlănţuie de tematica de la finalul cîntului precedent, de reproşul lui Virgiliu, care mai întîi l-a descumpănit şi l-a speriat pe Dante, apoi l-a destins şi l-a reconfortat. Să-i redea poetului condiţia de discipol atent, pornit pe calea creşterii morale, slujesc cuvintele lui Virgiliu, care sînt un leac adevărat, cum se spunea despre lancea lui Ahile că avea puteri tămăduitoare. În acest context, întoarcerea la temele clasice şi la limbajul nobil, pe care le-a folosit Virgiliu în reproşul său, are un rol poetic şi retoric în finalul bolgiei, care se deschisese cu dubla comparaţie despre personajele provenite din textele lui Ovidiu” (T. Di Salvo). “Potrivit poetului Ovidiu, lancea pe care Ahile a primit-o de la tatăl său Peleus avea proprietatea de-a vindeca rănile pe care tot ea le provoca. În lirica medievală această imagine revine frecvent pentru a indica starea sufletească, dublă şi contrastantă, ce apare în inima îndrăgostitului la vederea femeii iubite. Pentru Malagoli, între termenii pe care se bazează elaborata, dar viguroasa structură metaforică a primei terţine (limbă… m-a muşcat… mi-a îmbujorat) nu se poate stabili un raport logic: ‘la Dante e doar gustul pentru expresia sensibilă ca atare’. Această judecată este în esenţă corectă: la Dante este foarte puternică exigenţa de-a traduce concret pînă şi experienţele psihologice sau intelectuale cele mai abstracte. Totuşi trebuie să amintim că între o metaforă şi alta apar la Dante legături analogice foarte strînse, prin urmare un grup de imagini rareori prezintă un caracter întîmplător” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_2

«Noi am întors spatele spre mizerabila vale, în sus pe rîpa care o încinge roată, traversînd fără a mai scoate o vorbă. Aici nu era nici noapte, nici zi, încît privirea abia mă ducea înainte; dar am auzit sunînd un corn» (v. 7-12). Cei doi poeţi se desprind cu hotărîre de Malebolge şi se îndreaptă acum spre ultimul cerc al Infernului. Noul decor este nesigur privirii, într-o penumbră fioroasă, cînd se-aude prelung şi înfricoşător sunetul unui corn de vînătoare. “Într-o ambiguă atmosferă crepusculară, care şterge contururile limpezi ale lucrurilor, totuşi fără a le aboli complet (iar nesiguranţa acestui crepuscul precedă simbolic stingerea vieţii, ce caracterizează condiţia morală şi fizică a trădătorilor întemniţaţi în gheaţa din Cocit), sunetul adînc al unui corn răspîndeşte, ca o ameninţare, o durere sfîşietoare şi interminabilă. Poetul se gîndeşte la agonia lui Roland, în pasul de la Roncevaux, în Munţii Pirinei (înfrîngerea de către arabi a ariergărzii armatei franceze, comandate de Roland, s-a petrecut în anul 778 d.C.): cînd paladinul, deja rănit, s-a hotărît să sune din corn pentru a cere ajutor, cei mai mulţi dintre tovarăşii săi erau morţi” (E.A. Panaitescu).

Inf_XXXI_3

«aşa de tare că ar fi acoperit orice tunet; răsunetul, urmîndu-şi calea în depărtare, mi-a întors privirile ţintă în urma lui. După dureroasa înfrîngere, cînd Carol cel Mare a pierdut sfînta oaste, n-a sunat aşa cumplit Roland. Oleacă am stat cu capul într-acolo, de mi s-a părut că văd multe turnuri înalte, la care eu: ‘Maestre, spune-mi, ce ţinut e acesta?’» (v. 13-21). Sunetul sfîşietor al cornului de vînătoare readuce în mintea lui Dante moartea tragică a contelui medieval, care a căzut în luptă apărînd retragerea regelui său din faţa păgînilor. (La Chanson de Roland, la care textul Divinei Comedii face trimitere explicită, este opera întemeietoare a literaturii franceze.) Călătorul şi-a îndreptat privirile spre locul de unde provenea semnalul şi-a întrezărit cîteva turnuri foarte înalte, întrebîndu-l pe Virgiliu despre ce este vorba. “Moartea lui Roland – cum notează V. Rossi – este unul dintre episoadele ‘care au impresionat cel mai mult fantezia şi inima oamenilor din Evul Mediu’. În terţina 16-18 ‘avem ecoul puternic al acestei emoţii: în primul vers, cu un ritm abrupt, sîngerează durerea creştină (frumoasa observaţie îi aparţine lui Torraca) pentru acea înfrîngere; în al treilea, dominat de un cuvînt lung şi sonor şi sugestiv, încheiat de cel mai măreţ nume din legendele epice, se simte un freamăt de spaimă şi admiraţie’” (E.A. Panaitescu). “Situaţia prezintă unele asemănări cu trecerea din Infernul de sus în cel de jos: acolo au fost semnale luminoase, de pe un turn înalt, aici sînt semnale sonore; acolo cei doi poeţi s-au pomenit efectiv în faţa unei cetăţi fortificate, aici li se pare că văd nişte turnuri care, dacă se dovedesc reale, nu pot decît să indice o cetate fortificată” (T. Di Salvo).

cetate-turnuri

Advertisements